Croissantul, mitologie gastronomică

Autor: Alexandru Zaharia 

Fac prinsoare că, de fiecare dată când aţi auzit de felul acesta de mâncare, gândul v-a dus la vacanţa petrecută la Parissau la patiseria franţuzească, recunoscută pentru foietajele sale care se topesc în gura pofticioşilor; sau la vreun chef care dă ordine subalternilor să împăturească de dimineaţa până seara straturi de cocă fragedă. Şi asta pentru că o denumire mai franţuzească şi o mâncare „cu ştaif” mai răspândită decât croissantul mai rar întâlneşti. Totuşi, originile acestui corn de origine nobilă sunt atât de incerte încât apariţia lui a fost decretată drept cel mai mare mister culinar din toate timpurile.

Una dintre legendele care circulă despre acest produs de patiserie, notată în Larousse Gastronomique din 1938, istoriseşte cum croissantul (literal, semilună în limba franceză) ar fi apărut prima oară în cuptoarele brutarilor din Budapesta, în 1686, când otomanii asediau oraşul de pe malul Dunării. Pentru a ajunge tocmai în inima citadelei, turcii au săpat tuneluri. Brutarii, lucrând noaptea, au auzit zgomotele şi au dat alarma. Invadatorii au fost alungaţi şi brutarilor care salvaseră Budapesta li s-a dat voie să pregătească o specialitate de patiserie în forma unei... semilune, emblema drapelului otoman. Alţi istorici ai gastronomiei sunt de părere că povestea cu tunelurile otomane e adevărată, însă anul e 1683, iar oraşul de pe Dunăre e... Viena!

„Boulangerie viennoise”

Oricum, primele referiri în scris ale croissantului apar în Franţa de-abia în anul 1853, în Des substances alimentaires, la secţiunea „pâini de lux”. Versiunea care a primit cele mai multe voturi din partea istoricilor are drept protagonistă cea mai cunoscută patiserie din Paris, „Boulangerie viennoise”. De altfel, micul dejun al Mariei Antoaneta (foto) a fost suspectat că ar fi conţinut şi câte un „croissant” („un soi de pâine pe care obişnuia să o consume în copilărie, la Viena”, după spusele unei servitoare).

Reţeta, care s-a păstrat până acum neschimbată în esenţă (cu mici variaţiuni în funcţie de continent), ar putea fi enunţată cam aşa: o pastă de praline, migdale sau ciocolată este pusă în mijlocul unui aluat rulat bine şi copt. În Franţa şi Spania, croissantul e vândut de obicei fără umplutură şi servit fără ados de unt. În Lisabona, croissantul e ceva mai nepretenţios, straturile de cocă fiind parcă mai puţine, însă foarte galbene de la untul folosit fără rezerve. În Statele Unite, însă, umplutura e nelipsită, cornurile de acest fel fiind adesea deghizate în sandwich-uri umplute cu şuncă şi caşcaval sau feta, ori spanac. În unele ţări din America Latină, această specialitate este servită alături de cafeaua de la micul dejun sau lamerienda (varianta latino a ceaiului de la ora cinci). Chiar şi în îndepărtata Japonie se pot servi aceste cornuri – aici au crusta dulce (de obicei, din ciocolată). Un lucru e clar, însă: cel mai rafinat croissant îl veţi găsi însă tot la braseriile de pe malul Senei. 

Baclavaua a declanşat un «război» între Grecia şi Turcia

Autor: 

Poate unul dintre cele mai dulci şi mai controversate războaie contemporane, care se desfăşoară chipurile din antichitate, este cel al desertului baclava.

Pe cât de gustos, pe atât de controversat este desertul pe care astăzi îl asociem cu bucataria tradiţională grecească, sau cel puţin aşa vor grecii să credem. Am menţionat corect grecească, pentru ca "războiul" dintre istoricii turci şi cei greci nu pare să îşi găsească o finalitate prea curând.

În timp ce grecii susţin că baclavaua este o invenţie antică elenă, dovada fiind după părerea lorDeipnosophistae (lucrare din secolul al III-lea d.Hr. aparţinând literaturul grec Athenaeus, în care apare menţionat desertul koptoplakous, o formă străveche a baclavalei), turcii afirmă că în lucrarea respectivă este vorba, de fapt, de halva, iar baclavaua a apărut abia în Evul Mediu, în zona oraşului Gaziantep.

Ulterior a fost preluată ca unul dintre deserturile preferate ale sultanilor de la Palatul Topkapi. În sprijinul istoricilor turci stă şi faptul că mai toate popoarele din zona sud-caucasiană au acest desert. Ba chiar sunt voci, care îl atribuie Persanilor. Vom accepta varianta istoricilor turci, mai ales că o tradiţie a monarhilor otomani, încă din secolul al XV-lea, numită Baclava Alayi, impunea ca în fiecare sărbătoare sfântă de Ramadan, sultanul să prezinte ienicerilor tavi cu baclava, aceasta fiind şi cea mai veche menţiune clară a deliciosului desert.

Baclavaua este, practic, o prajitura formată din straturi suprapuse de foi de aluat foarte subţiri, în care a fost presarat din belşug miez pisat de fistic şi/sau nucă. La acestea se adaugă şi zahăr, miere de albine şi scorţişoara pentru ca, la final, când prajitura a fost rumenită la cuptor, peste toate să se adauge o porţie consistentă de sirop sau de apă de trandafiri.

Rezultatul este fabulos... dovandă fiind aria largă de răspândire a acestui desert. Astăzi, baclavaua este pregătită, cu variaţiuni ce depind de fiecare zonă geografică, din China şi până în SUA

Sursa: http://www.historia.ro

Bunătăţi cu miere şi nuci din bucătăria sultanului

Autor: Daniela Şerb

Compusă din foi suprapuse de aluat, marinate în unt topit şi miere şi acoperite cu nuci, fistic şi alune zobite, baclavaua este, probabil, unul dintre cele mai dulci deserturi cu putinţă.

Înainte de a fi coaptă, prăjitura se taie în bucăţi mici, dreptunghiulare sau triunghiulare, pentru a se putea prelinge uşor pe gât, oferind oaspetelui un deliciu gustativ rar întâlnit. Se serveşte acoperită cu un sirop format din miere, apă de trandafiri şi apă de flori de portocal.

Originea denumirii de baclava este, însă, necunoscută. În limba engleză numele acestui desert provenit din Imperiul Otoman datează din 1650. După unii istorici, denumirea prăjiturii ar avea rădăcini mongole, după alţii, persane, fără a se putea proba cumva toate acestea.

Cu toate că istoria desertului este neclară şi revendicată deopotrivă de mai multe grupuri etnice, potrivit dovezilor existente, baclavaua este puternic legată de bucătăria turcească şi de cea a Asiei centrale. Există un motiv pentru care această prăjitură se număra printre favoritele sultanilor, cu multele lor haremuri. Mierea şi fisticul sunt două produse despre care se crede că au efecte afrodisiace dacă sunt consumate cu regularitate.

Una dintre cele mai vechi reţete de ceea ce s-ar putea numi bunica acestui desert a fost descoperită într-o carte de bucate din China, scrisă în 1330, pe timpul dinastiei mongole Yuan.

Variante ale desertului

În Afghanistan, desertul se serveşte tăiat în formă triunghiulară şi acoperit cu o crustă de nuci pisate, iar în Armenia, baclavaua este pudrată cu scorţişoară şi cuişoare. În Balcani, baclavaua reprezintă unul dintre cele mai populare deserturi, fiind preparată şi consumată de musulmani în luna sfântă a Ramadanului.

Şi creştinii o prepară în diferite ocazii, inclusiv de Paşte sau de Crăciun. În Grecia, de exemplu, prăjitura trebuie să aibă 33 de foi, câţi ani a trăit Hristos.

sursa: http://www.historia.ro

10 lucruri despre cozonac...

Autor: Irina Maria Manea |

Dulce, savuros, aromat, cu stafide, nuci, brânzã, ciocolatã sau rahat, simbol al sãrbãtorilor fundamentale ale creştinismului, cozonacul este de fapt o pâine mai specialã, cu o reţetã veche ce a fost îmbunãtãţitã progresiv. Simbolismul sãu este asimilat de cel al pâinii: pâinea, sub forma ei euharisticã, se raporteazã la viaţa activã, iar miracolul ei (înmulţirea pâinilor) este de ordin cantitativ. Legatã şi de principiul activ al dospirii, devine simbol al transformãrii spirituale. Ce nu ştiam poate despre cozonac…

1. Este o prăjitură tradiţională românească, dar în egală măsură şi un desert bulgăresc (kozunak), sau un produs de patiserie italiană, numit panettone.
2. Printre ramaşitele unor comunitãţi neolitice s-a gãsit o formã de aluat de cozonac. De fapt erau doar nişte grãunţe sfãrâmate, înmuiate şi coapte pe o piatrã caldã.
3. Arheo­logii au descoperit printre rui­nele din Egipt, cuptoare pen­tru copt, precum şi desene făcute acum cel puţin 4.000 de ani, care dovedesc că egiptenii ştiau să facă pâine dospită de felurite tipuri, multe îndulcite cu miere şi mâncate ca desert, şi bere, de unde se deduce cã este foarte probabil sã nu fi fost strãini de prepararea cozonacilor.
4. Cert este cã grecii mâncau cozonac, numit plakous. Îl făceau cu miere, stafide şi nucă. Se mai pomeneşte încã o varietate mai grea şi tot platã care se numea satura.
5. Romanii au furat de la greci drojdia şi pâinea dospitã, dar au adăugat în cozonac fructe uscate. La început au fost doar două varietăţi numitelibum şi placenta, de la cea din urmă venind termenulpasca din prezent.Libum era un cozo­nac mic, folosit ca ofrandă adusă zeilor. Placenta,mult mai elaborat, este un cozonac cu brânză, cu stafide şi alune, care era servit împreună cu un vin dulce. Romanii au fost cei care au descoperit toate posibilităţile pe care le oferă drojdia adău­gată aluaturilor.
6.  Evul Mediu brutarii euro­peni făceau foarte des cozo­naci cu fructe uscate, pentru că ţineau mai mult timp. În Britania secolului al 14-lea, Chaucer mentioneazã in “Povestiri din Cantebury”, de cozonaci imenşi fãcuţi pentru ocazii speciale. Unul, care avea forma unui tort mai degrabã, fusese facut cu 13 kilograme de fainã şi conţinea unt, smântanã, ouã, condimente, stafide şi miere.
7. În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate în 1718, cu recoman­darea de a fi copt în forme lungi şi înguste, recomandare care a rămas valabilă şi în zile­le noastre.
8. Marie Antoinette, controversata reginã a Franţei, a rãmas în memoria oamenilor prin fraza "Sã mãnânce cozonac, dacã nu au pâine", dar cuvântul “cozonac” nu se referea la popularul desert pe care francezii moderni il numesc “le gateau”. Termenul folosit pentru cozonacul propriu-zis era “brioche”. . În francezã, termenul care la noi a devenit cozonac se referea la o metodã de gãtire. Se referea la faptul cã acest desert era gãtit în interiorul cuptoarelor în formele folosite de bucãtari la acea vreme. La sfârşitul zilei brutarul aduna resturile de pe formele folosite sau din cuptor şi le scotea afarã pentru cerşetori…
9. Pânã la jumãtatea secolului al XIX-lea, francezii adãugaserã la meniu al treilea fel, "desertul", care conţinea foarte des cozonac.Tehnologia a ajutat la uşurarea procesului gãtirii cozonacului: Bicarbonatul de sodiu, şi curând praful de copt (un amestec uscat de bicarbonat de sodiu şi un acid mediu), a înlocuit drojdia, fãcând aluatul sã creascã mai mult cu mai puţin efort. De asemenea, apariţia cuptoarelor cu temperatura controlatã a fost un alt avantaj.
10. Fiecare popor a consacrat cozonacul într-un fel specific. Românii îl preferă pe cel pufos şi mult crescut, frământat cu drojdie de bere, englezii - pe cel mai uscat, cu fructe confiate, francezii îl preferă în forme mai mici, cu multă ciocolată sau cu diverse umpluturi.

http://www.historia.ro

O istorie a plăcintelor

Autor: Alexandru Zahari

Preparată cu fructe de pădure, cu mere şi scorţişoară, cu brânză şi stafide sau cu carne, plăcinta are în spate o istorie de mii de ani. Primele menţiuni ale existenţei acestui fel de mâncare au apărut în jurul anului 9.500 î.Hr., în perioada neolitică sau în noua eră a pietrei, când egiptenii au gătit prima crustă de plăcintă. Ei începuseră să folosească unelte din piatră, domesticiseră animale şi practicau meserii precum ţesutul şi olăritul. Plăcintele egiptene erau cunoscute sub denumirea „galettes“ şi erau umplute cu orz, ovăz, secară şi unse cu miere.

Despre aceste forme incipiente de desert există informaţii pe pereţii mormântului din Valea Regilor al Faraonului Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1304-1237 î.Hr. Istoricii sunt însă de părere că originea plăcintei este atribuită grecilor, care preparau o pastă din făină cu apă, la care se adăuga grăsime, pastă pe care o înfăşurau apoi în jurul unei bucăţi de carne. Aceasta servea pentru a găti carnea sau pentru a nu lăsa să iasă sucurile, oferind un suport uşor în călătoriile lungi pe mare.
În anul 160 î.Hr., omul politic roman Marcus Porcius Cato a scris în De Agri Cultura despre cea mai populară plăcintă, denumită „Placenta“. „Libum“, cum îi mai spuneau romanii, era asemănătoare cu prăjitura cu brânză şi era oferită ca jertfă zeilor. O dată cu dezvoltarea Imperiului Roman, reţeta preparării plăcintei a ajuns în întreaga Europă. Oxford English Dictionary notează: „În mod evident, plăcinta a fost un cuvânt binecunoscut în 1362, în Anglia“. Plăcintele timpurii au fost cu carne şi erau servite ca fel principal de mâncare.
Plăcintele cu fructe sau tartele („produse de patiserie“) au fost, probabil, preparate în anul1500. Istoria o aminteşte pe Regina Elisabeta I a Angliei (în imagine) care a gătit prima plăcintă cu cireşe. În vremea Tudorilor, plăcintele englezeşti erau făcute cu pere, gutui şi mere. Plăcintele au ajuns în America o dată cu primii colonişti de limbă engleză. În scurt timp, plăcintele au devenit o parte importantă din viaţa americanilor.
Plăcintele cu carne, cu umpluturi din rinichi sau cu carne tocată de vită, pui şi ciuperci sunt populare în Regatul Unit, Australia şi Noua Zeelandă. Sunt servite adeseori cu cartofi prăjiţi. În America de Nord, plăcintele cu fructe sunt savurate cu îngheţată. Felul tradiţional al americanilor este plăcinta cu mere, devenită faimoasă din 1890. Reţetele variază de la o ţară la alta, de la un bucătar la altul, însă ingredientele de bază rămân aceleaşi: făină, apă şi grăsime, iar umplutura, fie cu şuncă şi ou, cu brânză, cu sardine, cu fructe de pădure, cu lămâie, cu dovleac sau cu rubarbă, fac din plăcintă să fie un fel de mâncare deosebit.

 http://www.historia.ro

Prăjitura Sachertorte,creată pentru cancelarul Metternich

Autor: Simona Deleanu

Sachertorte

Sachertorte (Tortul lui Sacher) este o prăjitură de ciocolată inventată de Franz Sacher, în 1832. Prăjitura era cadou pentru Klemens von Metternich. Astăzi, tortul se găseşte doar în Viena şi în Salzburg, iar în afara Austriei poate fi cumpărată dintr-un magazin din Bolzano, Italia. Sachertorte este cel mai cunoscut desert austriac.

În 1832, Prinţul Metternich i-a dat bucătarului său misiunea de a crea un desert care să impresioneze invitaţii importanţi. Franz Sacher nu era bucătarul-şef, ci ucenicul acestuia, iar el primeşte sarcina de a concepe prăjitura din simplul motiv că mentorul său era bolnav. Tortul nu devine celebru decât odată cu Sacher, care îşi desăvârşeşte ucenicia la Budapesta. După ce se întoarce la Viena, Sacher deschide un magazin de delicatese culinare şi vin.

Reţeta prăjiturii, dar şi ingredientul secret al acesteia sunt transmise din tată în fiu, primul care se îngrijeşte de afacere după moartea lui Sacher fiind fiul cel mare, Eduard. Tortul a fost pentru prima dată servit la Hotelul Sacher. Astfel, începând cu 1876, el devine mândria vienezilor şi unul dintre cele mai cunoscute deserturi.

Hotelul Sacher a fost administrat de Anna Sacher, soţia lui Eduard. În 1930, Anna moare, iar în 1934, hotelul dă faliment, astfel că fiul lor, Eduard Sacher, vinde drepturile de comercializare celor de la Demel. Noii proprietari ai hotelului încep şi ei să vândă originala prăjitură Sacher, astfel că după cel de-al Doilea Război Mondial, Demel şi Sacher vor lupta în tribunal pentru vânzarea prăjiturii originale. Războiul din tribunal are în vedere principalele ingredientele folosite: untul sau margarina, straturile de marmeladă, dar şi numele tortului. Părţile vor ajunge la o înţelegere în 1963, când stabilesc ca Hotelul Sacher să vândă tortul original, care este obligatoriu să aibă această specificaţie. Diferenţa dintre prăjitura vândută de Sacher şi cea comercializată de Demel este că ultima are un singur strat de gem.

Prăjitura este compusă dintr-un amestec inedit de ciocolată, aluat şi gem, trei straturi de aluat, având între ele un strat foarte subţire de gem de caise, totul fiind acoperit generos cu două straturi de ciocolată fină, dar densă, şi servit cu puţină frişcă proaspătă, fără zahăr. Tortul are o glazură de ciocolată neagră. Acest amestec face din Sachertorte o specialitate culinară emblematică pentru Austria.

Prăjitura originală a fost copiată, astfel că pot fi întâlnite numeroase varaţii ale acesteia. Originalul însă a intrat în „Cartea recordurilor” în 1998, când a fost creat un Sachertorte cu un diametru de 2,5 metri. 

http://www.historia.ro

Cremşnitul papal

Autor: Alexandru Zaharia

Un desert aparte, răcoros, care să nu fie din cale-afară de dulce şi care nu conţine vreo combinaţie de fructe, poate doar un strop de alcool (pentru sporirea rafinamentului) şi mult, foarte mult soi nobil.În definitiv, această prăjitură – cunoscută acum în Polonia sub denumirea de kremówka papieska – a împrumutat două nume cu greutate ale istoriei universale.

Aşa cum aflăm de obicei din istorie, diferite lucruri şi aspecte comune ale vieţii noastre capătă o dezirabilă aură de nobilitate atunci când personaje ieşite din comun iau contact cu ele. Pe vremea când Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, ieşea de pe băncile liceului din Wadowice cu diploma de egzamin maturalny (examenul de maturitate), în Polonia, prăjitura purta deja o denumire care să-i asigure succesul: napoleoska (după Napoleon Bonaparte) sau kremowska (după umplutura acesteia). Povestea zice că Wojtala, mare amator de astfel de „cremoase”, a participat la un pariu care avea drept provocare înfulecarea a cât mai multe astfel de prăjituri. Viitorul Papă a pierdut pariul, dar doar după ce a mâncat 13 bucăţi...

Poftitul desert era, de fapt, o adaptare locală a prăjiturii mille-feuille. Preparat din două rânduri de multiple straturi de foietaj fin, avea la mijloc cremă făcută din lapte, smântână şi gălbenuşuri de ou (pe care francezii o mai numesc „crème anglaise”). După ce este astfel „ansamblată”, prăjitura e tăiată în dreptunghiuri şi pudrată cu zahăr vanilat. Uneori, „cremoasa” conţinea şi un strop de alcool, însă Papa Ioan Paul al II-lea avea o slăbiciune pentru varianta tradiţională, pe care o cumpăra în adolescenţă.

După ce Papa şi-a manifestat public aprecierea pentru această prăjitură, denumirea ei s-a transformat instantaneu în kremówka papieska (uneori precedat de wadowickie, care stabilea originea acestei reţete), un semn discret de apreciere al poporului polonez pentru cel mai iubit conaţional. În cofetăriile de la noi prăjitura se numeşte cremşnit sau crempita, în Italia se cheamă mille foglie, în Marea Britanie o veţi găsi ca vanilla slice, iar în Spania ca milhojas.

http://www.historia.ro

Efectele benefice ale ghimbirului

Ghimbirul este recunoscut pentru gustul si aroma conferite mancarurilor, insa cati dintre noi cunosc si efectele benefice pe care aceasta planta le detine asupra organismului uman? Astfel, radacina de ghimbir este folosita adesea pentru ameliorarea starilor de greata, precum si pentru a stimula procesul de digestie.
Ghimbirul este o planta originara din Asia de Sud-Est, fiind totodata cultivata si in Jamaica sau alte zone tropicale ale mapamondului. Radacina plantei de ghimbir este utilizata atat in scopuri culinare cat pentru efectele sale curative. In acest scop chinezii folosesc aceasta planta de mai bine de 2 500 de ani.

Efectele benefice ale ghimbirului
Ghimbirul actioneaza in mod eficient pentru ameliorarea sau prevenirea starilor de greata, afectiunilor sistemului digestiv si circulator sau artritelor. Astfel, ghimbirul este adesea recomandat femeilor insarcinate pentru ameliorarea greturilor de dimineata, precum si persoanelor care prezinta stari de greata sau varsaturi in momentul in care calatoresc si sunt obligate sa petreaca mult timp in diverse mijloace de transport. Deasemenea, ghimbirul si-a dovedit eficienta pentru tratarea diareei, precum si pentru stimularea procesului de eliberare a bilei, alaturi de ameliorarea crampelor stomacale si imbunatatirea circulatiei sanguine. In plus, ghimbirul are capacitatea de a mentine sanatatea sistemului cardiovascular prin scaderea gradului de alipire al trombocitelor cu grasimile din organism.
Uleiul din ghimbir, folosit pentru masaj, are capacitatea de a reduce durerile provocate de artrita, datorita proprietatilor sale antiinflamatorii. Astfel, ghimbirul este adesea inclus in alcatuirea medicamentelor decongestive, avand in acelasi timp capacitatea de a minimiza simptomele afectiunilor respiratorii, racelilor si alergiilor.
 
Modul de folosire al ghimbirului
Ghimbirul dat prin razatoare amestecat cu zeama de la o lime se poate dovedi benefica pentru functionarea tractului digestiv, reducand in acelasi timp flatulenta. O alta forma de intrebuintare a ghimbirului este uleiul aplicat pentru dureri cronice. Deasemenea medicii specialisti recomanda extractul de ghimbir pentru reducerea inflamatiilor.
In mometul in care alegeti un supliment pe baza de ghimbir este extrem de important ca acesta sa va orientati spre acele produse ce contin compusi puri de ghimbir, precum gingerol si shagaol, acestia fiind compusi activi. Totodata, ghimbirul poate fi administrat si sub forma de pastile de 100 pana la 200 mg de 3 cel mult 3 ori pe zi. Praful de ghimbirul se va administra in cantitate de ½ sau ¾ de lingurita de cel mult 3 ori pe zi. Radacina proaspata de ghimbir poate fi consumata de pana la 4 ori pe zi, in vreme ce in forma de cristale se recomanda administrarea de maxim 2 ori pe zi.
Ceea ce mai trebuie sa stiti este faptul ca in prezent nu au fost descoperite efectele negative ale suplimentelor pe baza de ghimbir. Deasemenea aceasta planta nu interactioneaza cu nici un alt medicament sau supliment alimentar.
Ghimbirul poate fi administrat inainte de efectuarea unei interventii chirurgicale pentru a evita aparitia greturilor postoperatorii, insa administrarea acesteia trebuie sistata cu cel putin 3-4 ore inainte de operatie, intrucat datorita efectului asupra trombocitelor creste riscul de aparitie a hemoragiilor. In cazul persoanelor care urmeaza radioterapii sau chimioterapie, ghimbirul poate fi administrat in siguranta pentru a preveni aparitia iritatiilor stomacale.
Exista si cateva precautii in ceea ce priveste efectele ghimbirului asupra organismului. In acest sens este recomandat ca femeile insarcinate sa sisteze tratamentul cu ghimbir incepand cu sfarsitul cele de-a 2-a luni de sarcina, iar dozajul nu trebuie sa depaseasca 250mg de 4 ori pe zi. In plus, persoanele diagnosticate cu afectiuni ale colecistului (vezica biliara) trebuie sa se adreseze medicului specialist inainte de a lua suplimente pe baza de ghimbir.

Biscuiti cu ghimbir si susan

Ingrediente

• ghimbir: o lingurita rasa
• susan: 300 grame;
• faina: 150 gr;
• zahar brun: 300 gr;
• zeama de la 2 lamai
• unt topit: 100gr

Mod de preparare reteta Biscuiti cu ghimbir si susan

Se face un amestec din toate ingredientele. Aluatul moale si lipicios se pune cu o lingurita pe o foaie de copt intr-o tava. Se introduc la cuptorul preincalzit la 220 de grade, 6 minute pe ceas! altfel se ard. Se scot si se desprind cu grija de hartie pe o farfurie sau pe un 'facalet' de lemn ca sa prinda forma unor chispuri ondulate cand se racesc. 

Reteta Africana: Dovleac cu rozmarin

Dovleacul preparat dupa aceasta reteta africana este foarte delicios, placut aromat si are un parfum sublim. 

Ingrediente

• un dovleac butternut
• o legatura de rozmarin proaspat
• ulei de masline
• sare
• piper
  
  

Mod de preparare reteta Dovleac cu rozmarin

Spalam dovleacul, il taiem in 2 si-i scoatem samburii cu o lingura, apoi il taiem in felii. Infingem o frigaruie de lemn in pulpa dovleacului in mai multe locuri pentru a facilita inserarea rozmarinului. Infigem ramurele de rozmarin in orificiile create. Punem feliile de dovleac intr-o tava de friptura, ungem miezul dovleacului cu ulei de masline, presaram sare si piper si dam la copt. Le coacem la foc mediu, pana cand se inmoaie miezul de dovleac(eu le-am copt 45’). Le servim caldute.
Se serveste ca garnitura sau fel principal vegetarian. Dar este atat de bun incat noi l-am savurat asa simplu, nici poze de final pentru prezentare, nu am mai apucat sa fac.

http://www.bucataras.ro

Tipurile de zahar

Zaharul exista sub o varietate de forme. Va prezentam mai jos tipurile de zahar cunoscute:

• Zaharul granulat - multe tipuri de zahar granulat sunt folosite de producatorii de mancare si brutari profesionisti si nu sunt disponibile comercial. Diferenta majora dintre tipurile de zahar granulat este marimea cristalului ei.


• Zaharul obisnuit, fin si extra - fin - zaharul obisnuit este cel de casa si care se gaseste la orice magazin. Este denumit fin sau extra fin, din cauza cristalelor fine potrivite pentru controlul greutatii si pentru coacerea pastelor si prajiturilor.


• Zaharul din fructe - este mai fin decat cel obisnuit si este folosit in mixturi de mancare uscate precum deserturile gelatinoase si budinca si in mixturi de bautura (cocktailuri).


• Zaharul brutaresc - acest zahar este printre cele mai fine si este folosit in principal pentru gogosi si prajiturele (fursecuri).


• Zaharul superfin, ultrafin sau de bar - are cea mai fina dimensiune a cristalelor dintre toate tipurile de zahar granulat. Este potrivit pentru prajiturile cu texturi extra fine , precum si pentru fructe si indulcitori la bauturilor reci, pentru ca se dizolva usor.


• Zahar pudra - se formeaza prin macinarea zaharului granulat in pudra si apoi cernut. Cel care se gaseste pe piata este cel mai fin si este folosit in special pentru inghetare si frisca.


• Zaharul brut - marimea cristalelor la acest zahar este mai mare ca la cel obisnuit. In mod normal sunt procesate din cea mai fina solutie de zahar. Aceasta face ca zaharul sa fie mai rezistent la schimbarea culorii sau la inversiunea la temperaturi inalte si potrivit in fondant, fabricarea de dulciuri si bauturi.


• Zaharul nisipos - este folosit in principal pentru industria de fabricare a dulciurilor si a gatitului pentru a se imprastia peste produse. Cristalele mari reflecta lumina si dau produselor un aspect stralucitor.


• Zaharul  turbinado - este un zahar brut care a fost partial procesat pentru indepartarea unor melase de suprafata. Are o culoare galbuie si un gust „bland", care este utilizat deseori in ceaiuri.


• Zaharul maro - zaharul maro inchis contine mai multa aroma si culoare ca cel deschis. Cele deschise sunt folosite in gatit si in fabricarea glazurilor, sucurilor dulci si a condimentelor. 

• Zaharul maro inchis - este ideal pentru cozonac, chec, boabe coapte si budincă cu prune.


• Zaharul Barbados si Muscovado - este un zahar maro britanic, foarte inchis, cu o aroma puternică de melasa.


• Zaharul maro liber curgator - este zahar fin, ca de pudra, mai uscat ca zaharul maro obisnuit fapt pentru care nu face cocoloase si este similar cu zaharul alb din punct de vedere al curgerii libere.


• Zaharul Demerara - este un zahar maro deschis cu cristale mari, aurii si lipicios. Deseori utilizat in ceai, cafea si mancaruri fierbinti.

http://www.zaharmargaritar.ro

Inovație în lumea cofetăriei. Prăjiturile care te fac să slăbești

O cofetărie din Marea Britanie susține că a descoperit rețeta pentru prăjiturile care te ajută să slăbești. Ele conțin ingrediente care ajută la funcționarea mai bună a organismului și care în același timp, nu au prea multe calorii. 

Aceste produse conțin atât ingrediente naturale care se folosesc pentru batoanele de slăbit, cât și unele care se regăsesc în băuturile energizante. Ele includ L-carnitină, guarana și ceai verde. Noile prăjituri nu au mai mult de 150 de calorii și se găsesc în mai multe variante menite să satisfacă toate gusturile: cu tiramisu, ciocolată, cremă de vanilie, caise, miere, cocos sau chiar cremă de zahăr ars.

Fondatoarea companiei Klever Kalories, Saba Yousouff, a explicat cum i-a venit ideea noilor prăjituri. ”Ca o tânără femeie care munceşte înţeleg dorinţa şi efortul necesar pentru a avea o siluetă frumoasă. Dar alimentele cu puţine calorii de pe piaţă nu mă satisfăceau”, a spus ea.

Specialistul în nutriție, Charlotte Stirling-Reed, le-a atenționat pe femei să aibă mare atenție cu produsele de acest gen. “Din păcate nu există o pastilă minune care să te facă să slăbeşti. Sfatul meu este să ne păstrăm forma fizică bună printr-o dietă echilibrată şi prin activitate fizică”, a explicat ea.

 http://www.dcnews.ro

Sfaturi pentru obtinerea unor prajituri perfecte

Pentru a obtine dulciuri de casa fara cusur, nu este nevoie doar sa gasesti reteta perfecta, ci si sa cunosti cateva secrete care pot fi aplicate oricarei prajituri. In primul rand, se pregateste cuptorul. Caldura optima se poate verifica prin introducerea in interiorul sau a tavii unse si presarate cu pesmet si faina. Daca ele se vor inrosi prea repede, inseamna ca este prea fierbinte cuptorul, caz in care poti deschide usa acestuia pentru cateva minute. Dupa aceasta pregatire, se poate turna aluatul in tava, pana la jumatatea acesteia si se introduce in cuptor.

Cum verifici daca s-a copt

Desi este destul de populara ungerea tavii cu unt, el nu este chiar cel mai indicat ingredient, deoarece contine apa si face ca aluatul sa devina lipicios. In cazul in care vrei sa verifici daca este gata prajitura, introdu o scobitoare intr-un colt de aluat, iar daca atunci cand o scoti este uscata, fara urme de prajitura pe ea, inseamna ca este gata. Daca are insa firimituri pe ea sau un pic de aluat, inseamna ca mai trebuie sa se coaca.

Foloseste hartia de copt!

Pentru a scoate prajitura din forma fara a o sfarama, foloseste hartia de copt, unsa cu putin ulei sau alt tip de grasime alimentara. Acopera tava in totalitate, inclusiv marginile tavii si toarna peste ea aluatul, nu direct in tava. Apoi tot ce va trebui sa faci este sa o scoti, ridicand usor de margini. Dupa ce este scoasa din forma, este bine sa fie asezata pe un gratar de sarma, pentru evaporarea apei, urmand ca dupa ce se raceste putin sa fie mutata pe un platou. Pentru a taia mai apoi prajiturile sau torturile in felii subtiri si frumoase, cutitul trebuie sa fie nu doar bine ascutit, ci si inmuiat intai in apa calda si sters dupa fiecare felie taiata. Repeta aceasta operatiune pentru taierea fiecarei felii.

Daca vrei ca prajiturile sa fie proaspete pentru mai mult timp atunci cand sunt impachetate bine intr-o folie de celofan, sau intr-o pungulita sau foaie din material plastic, ori se inchid ermetic intr-o cutie, de asemenea din plastic sau din aluminiu.


http://www.euforia.tv

Künefe

Künefe este considerat unul dintre cele mai delicioase deserturi turceşti, fiind popular în special în Antakya – oraş pe malul Mării Mediterane.

Ingrediente

Pentru sirop
- 2 ceşti de zahăr;
- 2 ceşti de apă.

Pentru Künefe
- 450 gr de aluat de plăcintă, tăiat sub formă de tăieţei subţiri;
- 250 gr de mozzarella nesărată (sau orice tip de brânză albă), tăiată în mod similar cu aluatul;
- 1 ceaşcă de unt;
- ½ ceaşcă de lapte.

Pentru decorat
- 2-3 linguriţe de fistic pisat.

Mod de preparare

1. Într-o oală de dimensiuni medii se face siropul, fierbându-se zahărul împreună cu apa, după care se lasă să se răcească.
2. Separat, se toacă aluatul – fie manual, cu un cuţit foarte ascuţit, fie în robotul de bucătărie – în formă de tăieţei subţiri.
3. Untul se topeşte într-o tigaie teflonată, apoi se adaugă aluatul mărunţit şi se amestecă neîntrerupt.
4. Se adaugă laptele şi se amestecă mereu, până când untul şi laptele se incorporează în aluat, apoi se ia tigaia de pe foc.
5. Într-o cratiţă rotundă (sau într-un vas de sticlă termorezistentă) se aşează jumătate din aluat, presându-l bine cu o spatulă. Deasupra se pune mozzarella mărunţită (tot în robotul de bucătărie) şi se presează din nou cu spatula. Se adaugă apoi restul de aluat şi se aşează uniform (presând tot cu spatula).
6. Prăjitura se coace în cuptor 45-50 de minute, la temperatura de 190ºC, până când se rumeneşte. Apoi se scoate din cuptor şi se toarnă deasupra siropul rece, după care se dă deoparte 5 minute, pentru a permite aluatului să absoarbă siropul. Se decorează cu fisticul pisat şi se serveşte fierbinte.

  http://www.tainelesanatatii.ro

Prăjitură mediteraneană cu ciocolată

O prăjitură cu aluat pufos şi glazură de ciocolată, după o reţetă tradiţională mediteraneană.

Ingrediente

Pentru aluat:
4 ouă;
¼ linguriţă de sare;
1 ceaşcă de zahăr;
2 linguriţe de coajă de lămâie rasă;
 ¾ ceaşcă de făină;
½ ceaşcă de cacao;
¼ linguriţă de praf de copt;
¼ linguriţă de scorţişoară;
2/3 ceaşcă de ulei de măsline.

Pentru glazură:
1 ceaşcă de zahăr;
¼ ceaşcă de cacao;
un praf de sare;
1 linguriţă de ulei de măsline.

Mod de preparare

1. Pe fundul unei tăvi rotunde unsă cu ulei de măsline se pune hârtie cerată (hârtie de copt). Separat, într-un castron se bat ouăle, până capătă o consistenţă lichidă. Se adaugă apoi zahărul şi zeama de lămâie şi se bat în continuare. Într-un alt vas se amestecă făina, cacaua, praful de copt şi scorţişoara, iar pudra astfel obţinută se adaugă peste ouăle bătute şi se omogenizează. La final se adaugă treptat uleiul de măsline, în 5 sau 6 ture, amestecându-se bine, iar coca se netezeşte cu o spatulă.

2. Aluatul se toarnă în tava pregătită şi se coace timp de 30 de minute la temperatura de 180 de grade, până când prăjitura creşte iar partea de deasupra se ridică înapoi atunci când este presată uşor în centru. Se scoate tava din cuptor şi se lasă la răcit timp de 10 minute. Prăjitura se desprinde din tavă cu ajutorul unui cuţit sau al unei spatule şi se răstoarnă cu faţa în jos pe un platou. Se îndepărtează hârtia cerată şi se răstoarnă încă o dată prăjitura, apoi se lasă la răcit.

3. Între timp, se prepară glazura, încălzind apa şi zahărul într-o cratiţă. Când zahărul începe să se topească, se adaugă cacaua şi sarea şi se amestecă bine. Se toarnă apoi uleul de măsline în compoziţie şi se amestecă mereu, până începe să fiarbă.

4. Glazura fierbinte se pune peste prăjitură cu ajutorul unei linguri şi se lasă la răcit. Se poate orna cu fructe, fistic, alune sau mentă, în funcţie de preferinţe. Această prăjitură se poate prepara în avans pentru o ocazie specială, fiind păstrată la frigider sau chiar în congelator. Secretul este ca blatul să fie acoperit şi adus la temperatura camerei înainte de glazurare, pentru a evita uscarea după dezgheţare.

  http://www.tainelesanatatii.ro

Cheesecake

Ingrediente pentru 12 porţii

• 200 gr biscuiti digestivi
• 100 gr zahar
• 150 gr unt
• 1 kg de crema de branza
• 250 gr mascarpone
• 100 gr smantana
• 170 gr zahar pudra
• 5 oua
• 2 pliculete zahar vanilat

Mod de preparare

1. Untul se topeste si se lasa putin la racit.
   
2. Intre timp maruntim/sfaramam biscuitii (cu robotul sau cu ce aveti la indemana), ii amestecam cu cele 100 gr zahar, iar apoi cu untul. Se pun pe fundul unei forme de tort cu fundul detasabil, tapetat cu hartie de copt si se dau la rece pana ce pregatim crema.
   
3. Intr-un castron mare se amesteca crema de branza cu zaharul pudra. Se adauga ouale si se incorporeaza si apoi se amesteca cu smantana si mascarpone. Crema se mixeaza bine si apoi se toarna peste biscuiti. Forma de tort se asaza intr-o alta tava (eu asa am procedat, pt ca s-a mai scurs din untul de la biscuiti).
   
4. Se da la cuptorul preincalzit la 170 de grade. La mine a durat aprox. 1 si jum, la foc potrivit.
   
   
   
   
   
   

Choux à la Crème si... putina istorie

Aluatul este un aluat intai uscat( apa, unt si la final faina care absoarbe orice urma de umezeala) si mai apoi rehidratat prin adaugarea amestecului de oua.
Inventia lui i-o datoram lui Popellini( stati linistiti nici eu nu auzisem de el pana sa studiez subiectul !), bucatar la curtea Catherinei de Medicis, care pe acea vreme(in 1540 mai exact) facea mici choux-uri cu forma neregulata, numite “poupelins”, umplute cu un fel de pasta de fructe.


 Aluatul s-a numit mult timp “pate a chaud”, datorita tehnicii de preparare care implica lucrul la cald, iar de aici si pana la “pate a choux” nu a mai fost mult J, doar o pronuntare deformata a numelui!
Am fost dezamagita sa aflu ca nu are nimic de-a face cu forma unei mici vreze( in franceza choux=varza), asa cum imi imaginam eu!
In secolul XVIII, Jean Avice este cel care va modifica usor reteta, dar ceea ce astazi mancam sub denumirea de Choux a la crème, ii apartine inca odata marelui patiser Careme( care isi facuse ucenicia la Avice). A lui a fost idea de a umple micutele bilute de aluat cu crema de vanilie si frisca si tot a lui a fost si idea profiterolului.


Aluatul se prepara extrem de simplu, sincer ma asteptam la ceva mult mai complicat…si da recunosc: am mancat choux-urile direct scoase din cuptor, fara sa mai astept sa le umplu. Au fost delicioase!


Pentru aluatul de choux-uri aveti nevoie de:
2 oua
120ml apa
50g unt taiat cuburi
Un varf de sare
75g faina
Din aceste cantitati veti obtine in jur de 20 de choux-uri.
Se incalzeste cuptorul la 150 grade C si se acopera o tava cu hartie pentru copt.
Se sparg ouale si se bat putin cu telul, numai pentru a le amesteca.
Apa, untul si sarea se incalzesc pe foc mediu pana ce untul se topeste. Se aduce totul la punctual de fierbere.
Se retrage vasul de pe foc si se adauga faina toata odata. Se amesteca bine cu o lingura pana ce amestecul se desprinde de peretii vasului.
Se incorporeaza jumatate din cantitatea de oua, se amesteca bine, iar apoi se incorporeaza si cealalta jumatate.
Cu ajutorul unei lingurite, cu un pos de patiserie, sau si mai simplu cu o punga din plastic se aseaza pe tava tapetata cu hartie de copt bilute mici de marimea unei nuci, lasand suficient spatiu intre ele, caci vor creste la cuptor.
Se coc timp de 30 de minute. Daca atunci cand le scoateti din cuptor  si le ciocaniti cu degetul suna a gol, inseamna ca sunt gata!



Pentru crema de vanilie aveti nevoie de:
250ml lapte
3 galbenusuri
100g zahar
1 pastaie vanilie
25g faina
250ml frisca lichida

Pastaia de vanilie se taie longitudinal si se curate semintele.
Se pune laptele la fiert intr-un vas, impreuna cu semintele de vanilie si cu pastaia ramasa.
Se bat galbenusurile cu zaharul pana isi dubleaza volumul si capata un aspect pufos. Adaugati faina.
Se varsa peste galbenusuri jumatate din laptele clocotit, amestecand bine, dupa care amestecul se rastoarna din nou in vasul de pe foc in care a fiert laptele.
Se lasa totul sa fiarba 2-3 minute, in functie de cat de groasa doriti crema.
Se raceste complet.
Se bate frisca cu mixerul.
Peste crema racita se adauga jumatate din cantitatea de frisca amestecand usor, pentru a pastra volumul.
Cu un cutit ascutit se taie capacul choux-urilor( adica treimea de sus) si cu ajutorul unei lingurite, sau a unei pungi de plastic se umplu pogacelele cu crema de vanilie si cu frisca ramasa.

 http://www.tumblr.com

Cheesecake marmorat cu cocos si ciocolata

Foarte indragit in tarile anglo-saxone si in America, cheesecake-ul se poate prepara in functie de gustul fiecaruia! Eu as spuneca este unul dintre cele mai versatile deserturi care pot aduce soare intr-o zi urata si inghetata de ianuarie: branza proaspata si cremoasa pe un pat crocant de biscuiti, ce poate fi mai bun?! Puteti alege pentru blat intre biscuiti digestivi, amaretti sau petits beurres combinati cu cream cheese, ricotta,cottage cheese, mascarpone, sau chiar tofu, totul este permis! Nu terbuie decat sa dati frau liber imaginatiei.
Despre cheesecake se spune ca a fost inventat in New York, dar de fapt el este mult mai apropiat de noi europenii. Asa ca asezati-va confortabil, serviti-va cu o felie de cheesecake si o ceasca cu ceai si pregatiti-va sa ii ascultati povestea:

Se pare ca cheesecake-ul isi are originile in Grecia antica, cand in timpul intrecerilor olimpice, atletii erau hraniti cu un amestec energizant creat dintr-un amestec de faina, branza si miere, copt intr-o forma speciala rotunda. Reteta era relativ usor de realizat: “se amesteca bine branza intr-un vas, cu miere se faina, se incalzeste, se raceste si se serveste.”
In urma cuceririi Greciei de catre romani, reteta de cheesecake a fost doar cireasa de pe tort obtinuta odata cu  victoria. Romanii au modificat-o si i-au adaugat in plus oua. De asemenea tot romanii au fost cei care au optat pentru o varianta de prajitura coapta sub o caramida incinsa si nu doar incalzita si au preferat sa o serveasca doar la oazii speciale. Prajitura lor se numea “libuma”.
Romanii isi vor mari in timp imperiul si odata cu el se va mari si zona de raspandire a cheesecake-ului ajungand sa fie o reteta cunoscuta in Europa, Marea Britanie si Europa de Est. In fiecare din aceste zone, prajitura noastra va cunoaste transformari in functie de ingredientele locale folosite, de cultura regionala si de ocaziile in care era preparata si servita.

In 1545 va fi tiparita prima carte cu retete, unde cheesecake-ul este descris ca fiind un dulce pe baza de faina si branza. La evolutia retetei va contribui chiar si bucatarul lui Henry al VIII-lea, care decide sa taie in bucati mici branza folosita la prajitura, sa inmoaie bucatile in lapte pentru 3 ore, iar mai apoi sa strecoare amestecul si sa ii adauge oua, unt si zahar.
De abia undeva pe la sfarsitul secolului 18, cheesecake-ul a inceput sa semene cu ceea ce cunoastem noi astazi. Aceasta perioada corespunde cu momentul in care europenii aleg sa foloseasca ouale batute in locul drojdiei pentru a face sa creasca prajiturile si astfel cheesecke-ul fara drojdie se va apropia ca gust de cel al unui desert. Tot in aceasta perioada multi europeni vor emigra catre America si vor duce cu ei peste ocean si reteta de cheesecake.

Bineinteles ca nicio poveste despre cheesecake nu este completa fara a mentiona si modul in care apare pe piata crema de branza “cream cheese” folosita astazi la prepararea acestei prajituri si care poarta semnatura americana.
In 1872, in New York, William Lawrence of Chester,  incearca sa reproduca branza frantuzeasca Neufchatel( o branza similara cu ricotta sau cottage cheese), dar dintr-o greseala nu va obtine branza dorita ci va descoperi un procedeu prin care va rezulta “cream cheese”, o branza cu  textura densa si extrem de cremoasa. Trei ani mai tarziu, “cream cheese”-ul era impachetat in folie de aluminiu si distribuit in magazinele americane sub denumirea de Philadelphia Cream Cheese.
Aproape fiecare regiune din America cunoaste propriul stil de a realiza cheesecake-ul: in New York se serveste un cheesecake natur, simplu, cu o textura bogata cu extra galbenusuri in compozitie si o usoara aroma de lamaie. In Chicago se adauga in compozitie smantana, pentru a il face si mai cremos, in timp ce cheesecake-ul din Philadelphia se remarca prin faptul ca este mult mai lejer si se serveste cu fructe alaturi. In St. Louis in loc de blatul din biscuiti digestivi se foloseste un alut cu mult unt, aluat care se toarna de asemenea si desupra stratului de branza.
Insa peste tot tehnica de a realiza aceasta prajitura este identica: se realizeaza in trei straturi, spre deosebire de predecesorul din antichitate unde toate ingredientele erau amestecate si coapte impreuna. baza consta intr-o crusta din biscuiti, dupa care se trece la umplutura de branza si oua, iar la final se aplica topping-ul care poate exista intr-o varietate nesfarsita.

Reteta pe care am ales sa o pregatesc combina un blat din biscuiti digestivi si cocos ras, iar pentru partea cremoasa am optat pentru doua combinatii: una cu branza Philadelphia amestecata cu fulgi de cocos si lapte de cocos si cealalta din branza amestecata cu ciocolata. Am amestecat cele doua compozitii cremoase cu ajutorul unei furculite si am obtinut rapid un delicios cheesecake marmorat cu cocos si ciocolata!
Pentru aceasta prajitura aveti nevoie de:

200gr biscuiti digestivi
80gr unt topit
2 plicuri de zahar vanilat
150gr fulgi de cocos
600gr de branza Philadelphia
100ml smantana grasa
5 oua
2 galbenusuri
250gr zahar pudra
2 linguri rase de amidon
2 linguri de extract de vanilie lichid, sau semintele de la doua pastai de vanilie
100gr ciocolata
20ml lapte de cocos
50gr fulgi de cocos

Se pregateste o forma de tort cu fundul detasabil.
Se pregateste o tava umpluta pana la jumatate cu apa.
Se imbraca exteriorul formei de tort in aluminiu astfel inacat sa fie complet etanseizata.
Se incalzeste cuptorul la 180 de grade.
Se maruntesc la robot biscuitii, apoi se amesteca cu fulgii de cocos, pliculetele cu zahar vanilat si untul topit. Cu compozitia rezultata se imbraca fundul formei de tort. Se da forma de tort la rece cat timp se pregateste compozitia cu branza.
Se amesteca intr-un bol branza Philadelphia, smantana, ouale, galbenusurile, zaharul pudra, amidonul si extractul de vanilie. Se mixeaza totul bine. Se imparte compozitia in doua jumatati.
Se topeste pe bain-marie ciocolata si se adauga intr-una din cele doua jumatati.
In cealalta jumatate se adauga fulgii de cocos si laptele de cocos.
Se scoate forma de tort din frigider si se rastoarna deasupra blatului din biscuiti compozitia cu cocos, deasupra se ratoarna compozitia cu ciocolata. Cu dintii unei furculite se amesteca cele doua compozitii, pentru a se obtine un aspect marmorat.
Se aseaza forma de tort in tava cu apa si se introduce la cuptor pentru 1 ora.
Primele 15 minute la 180 de grade, apoi la 160 de grade.
Daca miscati putin forma de tort mijlocul trebuie sa fie inca moale, nu trebuie sa fie complet intarit.
Se lasa prajitura sa se raceasca in cuptor cu usa intredeschisa.
Este absolut normal ca prajitura sa isi piarda din volum, mai ales spre centru.
Cheesecake-ul se va consuma a doua zi.

 http://www.tumblr.com

Madame Charlotte - simpla dar delicata

Poate ca nu ma credeti dar sarlota, prajitura aceea care se gasea candva si in cofetariile de la noi (si disparuta intre timp), nu este la origine o prajitura frantuzeasca, in ciuda numelui. Trebuie sa va marturisesc ca si eu am fost surprinsa ca acest desert este, de fapt, de origine englezeasca: The Charlotte!


A fost numita astfel la inceputul secolului 19, in cinstea reginei Charlotte, sotia regelui George al III-lea al Regatului Unit. In acele timpuri numele de sarlota era acordat unui desert destul de departe de ceea ce cunoastem astazi: o forma inalta similara unui trunchi de con cu marginile de sus evazate era intai tapetata cu miez de paine dat prin unt, apoi se adauga piure facut din compot de mere sau prune aromatizat cu scortisoara si totul mergea la cuptor. Se servea fierbinte insotit de “crème anglaise”, crema aceea din oua, aromata cu vanilie. Daca stam sa ne gandim bine, aduce cu “pudding–ul” zilelor noastre si probabil ca este stramosul lui. Dar nu are nimic de-a face cu sarlota pe care o stiu eu cu biscuiti pentru sampanie, crema bavareza si care nu cunoaste sub nici o forma faza cuptorului! Si totusi cum de s-a ajuns la aceasta forma?


Totul pleaca de la Antonin Carême, tatal patiseriei frantuzesti de astazi, care va face cunostinta cu varianta englezeasca a sarlotei, in bucatariile viitorului rege George III. Mai tarziu, Carême va lucra pentru Talleyrand, politician si diplomat francez (sigur ati auzit de el in acelasi context cu Napoleon), caruia ii placea sa isi deguste vinul de Madeira cu biscuiti. Patiserul va crea special pentru el piscoturi lungi si inguste care se degusta cu un pahar de sampanie alaturi si care in franceza se numesc “biscuits boudoir”, legatura destul de subtila cu diplomatia de boudoir practicata in acele vremuri!
Pe mine asta ma duce cu gandul la istoria altei prajituri, baba au rhum si la regele Poloniei, Stanislas Leczinski, caruia lipsa dintilor aproape ca il obliga sa manance toate prajiturile inmuiate in alcool! Cum se repeta lucrurile in istoria patiseriei!


Antonin Carême va modifica apoi reteta de englezeasca plecand de la biscuitii nou creati de el. Prajitura lui va consta intr-o crema lejera pe baza de frisca asemanatoare unui mousse (crema bavareza), cu care umplea un interior garnisit cu “biscuits boudoir” usor insiropati in alcool. Prajitura se monta intr-o forma speciala iar la final era rasturnata cu partea de jos in sus si garnisita pe deasupra cu fructe. Isi va numi creatia “Charlotte à la Parisienne” pentru a o distinge astfel de varianta englezeasca. Dar cum peste putin timp patiserul va intra in serviciul tarului Alexandru I, va lua cu el si reteta de sarlota si o va reboteza in Rusia “Charlotte à la Russe”, denumire sub care prajitura apare in cartile patiserilor si astazi.
Sarlota, desert rafinat, se servea in secolul 19 la evenimente sic, organizate de inalta societate si exista si atunci ca si astazi intr-o multitudine de variante: cu ciocolata, cafea, chantilly sau fructe, cu blat din biscuits boudoir, pandispan, briosa, sau chiar cu biscuiti simpli, dar intotdeauna stropiti cu ceva alcool.

Reteta pe care eu am incercat-o prevede o “crème anglaise” in care s-au strecurat si cateva bucatele de capsuni mici, salbatice, dar extrem de parfumate, piscoturi insiropate cu Muscat alb si apa de trandafiri si multe capsuni presarate deasupra. Usoara, delicata si racoritoare, perfecta pentru vara!
Am uitat sa va spun ca frunzulitele verzi de deasupra sunt frunze de Melissa, o planta pe care o cunosteam doar din ceai, dar de curand am avut ocazia sa o incerc si in deserturi si este MI-NU-NA-TA!


Pentru aceasta prajitura aveti nevoie de:

• 20-30 piscoturi pentru sampanie (in functie de dimensiune)
• 4 foi gelatina
• 150ml frisca lichida din lapte
• 300ml lapte
• 3 galbenusuri
• 5 linguri cu zahar
• semintele de la o pastaie de vanilie
• 1 pahar de Muscat alb
• 5 linguri apa de trandafir
• 1kg capsuni

Cum procedam:

1. Se unge cu unt o forma de sarlota (arata ca un trunchi de con si are capac). In lipsa unei forme speciale, merge orice tip de oala cu diametrul de 17-20cm.
2. Se pune gelatina la inmuiat in apa rece.
3. Se incalzeste laptele cu semintele pastaii de vanilie.
4. Se mixeaza galbenusurile cu zaharul.
5. Se varsa laptele clocotit peste galbenusuri, se mixeaza bine, apoi se trece iarasi totul pe foc amestecand in continuu pana ce crema incepe sa se ingroase.
6. Se stoarce bine gelatina si se adauga peste crema. Se amesteca pentru a se dizolva. Se lasa se se raceasca (dar nu de tot pentru a nu se intari &endash; trebuie sa fie aproximativ la temperatura corpului).
7. Se bate frisca lichida pana se intareste. Cu o spatula se adauga peste crema cu oua, amestecand delicat pentru a nu se lasa.
8. Se spala si se scurg capsunile. Se alege o treime din ele si se taie cubulete, care mai apoi se adauga si ele peste crema cu oua si frisca.
9. Se amesteca Muscatul cu apa de trandafiri, daca va place mai aromat mai puteti adauga apa de trandafiri.
10. Se garniseste forma de sarlota de jur imprejur cu piscoturi stropite cu amestecul de mai sus. Piscoturile trebuie sa fie bine inghesuite unele langa altele, pentru a nu iesi crema printre ele.
11. Se adauga o parte din crema in forma, se pune deasupra un alt strat de piscoturi insiropate, apoi iarasi crema si tot asa pana se termina si piscoturile si crema.
12. Deasupra se incheie cu un strat de piscoturi si se pune capacul formei sau o farfurie peste care puneti o greutate ca sa preseze oarecum prajitura.
13. Se da la rece pana a doua zi.
14. Se rastoarna cu partea de jos in sus si se aranjeaza deasupra restul de capsuni.

 http://www.tumblr.com

Topul celor mai dulci obiective turistice

De la lokum-ul turcesc, prezentat în cele mai atrăgatoare combinaţii, până la îngheţata roşie sau prăjiturile cu brânză, aromate şi răcoritoare, “obiectivele turistice” dulci sunt o adevărată ispită pentru turişti, indiferent că sunt sau nu gurmanzi.

Indulgenţele culinare sunt o tentaţie în plus, în timpul vacanţelor şi cu greu poţi face faţă ispitei de a nu testa bucătăria locală. Cele mai multe destinaţii pentru concediu au cel puţin un desert specific, pe care îl prepară foarte de bine şi care are o istorie savuroasă în spate. Am ales şase oraşe renumite atât pentru atracţiile clasice, cât şi pentru dulcele lor irezistibil.
Lokum în Istanbul
Ali Muhiddin Haci Bekir a fost cel mai faimos dintre toti cofetarii Imperiului Otoman. Venit la Istanbul din oraşul de munte Kastamonu, în 1777, el şi-a deschis un magazin în centrul vechi, unde a pus la preparat delicioasele dulciuri cu aspect de bijuterii strălucitoare, cunoscute sub denumirea de lokum, de către localnici, în timp ce pentru restul lumii sunt cunoscute ca “delicii turceşti”.
Magazinul principal al lui Ali Muhiddin Haci Bekir este situat în apropierea de Spice Bazar. Există, de asemenea, magazine pe Istiklal Caddesi şi în piaţa Kadikoy. Delicioasele produse pot fi ambalate în cutii decorative, devenind, astfel, un cadou potrivit pentru cei dragi.
Cheesecake în New York

Brânza, într-o formă sau alta, a fost preparată si consumata in Europa încă din 1400. Dar locuitorii din New York au adaptat ingredientul şi l-au introdus în istoria lor sub forma unei prăjituri cu brânză.
Inagurata de restarurantul Lindy, din Midtown, deschis de către Leo Lindermann în 1921, prăjitura servită acolo (din crema de brânză, smântânna, un strop de vanilie şi o crusta de fursec) a devenit rapid extrem de populară în anii “40. restaurantul Junior’s, care s-a deschis pe Flatbush Ave in Brooklyn, în 1929 prepară propria sa versiune a tortului cremos, cu o crusta de biscuit graham.
Inghetata în Florenta

În timpul Renaşterii şi în secolul al 16-lea, în Florenţa, doi bucătari au facut istorie, preparând îngheţată: Ruggeri, un fermier care creştea pui şi care a devenit respectat în lumea gastronomiei, după ce i-a preparat Catherini Medici un sorbet si Bernardo Buontalenti, un arhitect bine-cunoscut, care a produs un desert îngheţat, pe baza de zabaglione (un desert facut din gălbenuşuri, zahar si vin dulce) şi fructe.
Ambii sunt consideraţi părintii fondatori ai culturii “gelato” din Italia.
Florentinii iau foarte in serios industria gelato. În oraş exista o rivalitate acerbă între producători, iar turiştii sunt cei care profita din plin de concurenta. Toti comerciantii se straduiesc sa obtina cea mai fina, cea mai cremoasa si cea mai aromata îngheţată. Aromele se schimba în funcţie de fructele de sezon.
Recomandări  speciale sunt pentru Gelateria dei Neri (se servesc preparate semifreddo, preţurile sunt mai mici şi ai ocazia să încerci gusturi tari, precum cel de gorgonzola), Gelateria Vivoli si Grom, un nou venit care se foloseşte de foarte multe ingrediente organice.
Întodeauna vei fi întrebat dacă vrei şi crema cu îngheţată da. Cel mai bun răspuns este “si”.
Gula Melaka in Melaka

Fabricat din sago, zahăr de palmier şi lapte de cocos, acest desert tradiţional este rareori servit în afara casei localnicilor.
Denumirea de “gula melaka” se referă la zahărul de palmier, iar ineditul ingredient este atât de important în prepararea produsului, încât acesta din urma este cunoscut, de foarte multe ori, după acest nume. Desertul se găseşte în câteva restaurante din Malaezia, în special în Melaka.
Vafe Bruxelles in Gent
Un mod rapid prin care poti face distincţia între turişti şi localnici este felul în care îşi comanda vafele. Belgienii nu vor cere niciodata vafele cu frisca, toppinguri elaborate sau creme de ciocoalta, asa cum fac turistii, ci le vor servi în cafenele sau braserii, unse cu unt şi presarate cu puţin zahăr pudra.
Etablissement Max este o braserie eleganta condus de Yves Van Maldeghem, a carui familie a inceput afacerea cu vafe la un targ mobile. Yves coace vafele cu ajutorul rudelor, în forme din fier, vechi de 120 de ani. De asemenea, el mai prepară clătite şi bline cu mere.
Pastel de Nata, în Lisabona
Cu fiecare muşcătura pe care o iei dintr-un desert portughez, consumi cate un pic de istorie. Industria dulciurilor din Portugalia a inceput in clipa in care arabii au adus zaharul in tara. In timpurile medievale, maicuţele si călugarii întreprinzători au făcut si au vândut “doces conventuais”, tradus literal drepte “dulciuri de manastire”.
Cel mai cunoscut dintre acestea este “pastel de anat”, o tarta cremoasă cu crustă din oua. De ce ouă? pentru ca povestea sustine ca maicutele ramaneau cu foarte multe galbenusuri si au inceput sa conceapa retete speciale pentru a le folosi si pe acestea. Începând cu 1837, o patiserie numită Antiga Confeitaria de Belem a început să îi răsfeţe pe localnici, oferindu-le produse divin de delicioase, numite pasteis de belem. Practit, acestea erau nişte cuiburi din aluat de pateu, umplute cu creme, coapte la 200 de grade, pentru a obţine o crusta apetisantă, aurie şi apoi pudrate foarte puţin cu scorţisoara

Prăjitura mareşalului

Autor: Daniela Şerb

În 1920, celebrul mareşal francez Joseph Jacques Césaire Joffre, cunoscut şi ca Papa Joffre, sosea la Bucureşti, la invitaţia Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Mareşalul era trimis pentru a-l decora pe regele României cu „Medalia militară franceză”.

Ceremonia a avut loc la Palatul Artelor din Parcul Carol. În plus, mareşalul francez a conferit oraşelor Bucureşti şi Mărăşeşti „Crucea de război”; ceea ce a determinat primăria din Mărăşeşti să decidă ca pe stema oraşului să apară Arhaghelul Mihail cu inscripţia „Pe aici nu se trece”.

 

Cilindrul de ciocolată

Pentru a onora vizita ilustrului oaspete francez, celebrul cofetar Grigore Capşa, furnizor al Casei Regale, a creat o prăjitură de ciocolată a cărei formă cilindrică o sugera pe cea a caschetelor militare franceze. Şi pentru că mareşalul suferea de diabet, maestrul cofetar cu studii la Paris a preparat o prăjitură nici prea mică, nici prea mare, pentru a putea fi consumată fără riscuri de cel în onoarea căruia fusese inventată. Prăjitura care purta numele mareşalului era făcută din unt, zahăr, ouă, făină, arome şi, mai ales, cacao de cea mai bună calitate, toate îmbrăcate într-o delicioasă glazură de ciocolată.

 

Fursecuri şi cremă învelite în ciocolată

Prăjitura se prepara în două etape. Prima consta în prepararea fursecurilor din albuşuri frecate cu zahăr. În amestec se adăugau apoi gălbenuşurile, amestecate cu sare şi făină. Amestecul era pus la cuptor. După ce fursecurile se răceau erau acoperite cu o cremă de ciocolată, obţinută din unt moale, zahăr pudră, vanilie, rom, cacao, apă, gălbenuşuri de ou şi frişcă. Peste primul fursec se aşeza un al doilea, iar turnuleţul astfel obţinut se tăvălea prin glazură de ciocolată. Rezulta o prăjitură cu o puternică aromă de cacao, care se topea, pur şi simplu, în gură. Prăjitura Joffre a făcut înconjurul lumii, fiind preluată de bucătăria franceză din a cărei tradiţie fusese inspirată. Totodată, reţeta a intrat în oferta cofetăriei româneşti şi nu există practic cofetărie în România care să nu prepare prăjitura cu pricina.

Pentru consumatorii români, prăjitura Joffre a părut prea mică. Prin urmare, Casa Capşa a scos pe piaţă o altă versiune, mai generoasă – cea a tortului Joffre, obţinut după aceeaşi reţetă, dar cu gramaje mai mari.

 

Cine a fost mareşalul Joffre

Joseph Jacques Césaire Joffre(1852-1931) s-a născut în comuna Riversaltes din regiunea Roussillon, într-o familie de podgoreni. În 1870 s-a înscris la Şcoala Politehnică şi s-a dedicat carierei militare. Prima lui misiune militară a fost în timpul asedierii Parisului, în timpul Războiului franco-prusac (1870-1871). Mare parte din cariera lui s-a consolidat în colonii, unde a activat ca inginer militar. În 1911 s-a întors în Franţa, unde a fost numit comandant-şef al armatei franceze. Este cunoscut în istorie drept cel care a înfrânt rezistenţa germană în prima bătălie de la Marne (septembrie 1914). La începutul anului 1917, mareşalul Joffre a fost numit şeful Misiunii militare franceze în România, al cărei principal scop a fost reformarea armatei române umilite de armata germană în 1916, în bătălia pentru Bucureşti. În 1919 a devenit membru al Academiei Franceze. În Canada, un munte îi poartă numele; la fel pieţe şi bulevarde din Franţa, Canada, SUA şi Australia.

De la Savoiardi la Tiramisu

Ai savurat adesea un desert răcoritor şi revigorant Tiramisu… Dar te-ai întrebat unde, când şi cum a fost inventat?
Savoiardi, semn al opitalităţii era în secolul alXV-lea când, la curtea ducelui de Savoy, începuse mare forfotă: se dereticau camerele, grădinarii îngrijeau domeniile, iar bucătarii vegheau bucatele din cuptoare ori pe cele aflate pe plită.

 Ducele poruncise bucătarilor să gătească un desert cu totul şi cu totul special, pentru vizita regelui Franţei, lucru care nu se întâmpla în fiecare zi. Se ştie că provincia italiană Savoy se afla la graniţa cu Franţa, iar bucătării francezi şi cei italieni au fost dintotdeauna în competiţie culinară.
Tocmai de aceea, cunoscând pretenţiile stăpânului, dar şi distincţia oaspetelui, bucătarii şi-au unit forţele şi ideile pentru a crea ceva ieşit din comun.

 Doar din ouă proaspete, zahăr şi făină, bucătarii reuşiră să plămădească un aluat asemănător cu acela pentru pain d’Espaigne, fără niciun agent de creştere şi cu o cantitate de făină ceva mai mare. Au pus compoziţia într-un cornet şi au „desenat” câteva bastonaşe pe tavă. Ca să capete o crustă tare şi dulce, unui bucătar îi veni ideea să presare batoanele de aluat cu puţin zahăr. Aşa s-au născut Savoiardi, pişcoturile pentru şampanie moi, pufoase, cu textură aerată, dar înveliş crocant, ce aveau să devină un simbol al ospitalităţii curţii regale.
Şi noi ne întâmpinăm astăzi oaspeţii la nunţi sau evenimente importante, alăturând şampanie biscuiţilor Savoiardi.
Zuppa Inglese, un „Tiramisu” din secolul al XVI-lea

Un secol mai târziu, ducele de Este din regiunea nord- italiană Ferrara, revenit după o călătorie în Anglia, le cerea bucătarilor săi să inventeze, cu ingrediente indigene, un desert asemenea celui denumit „English Triffle” şi pe care îl degustase cu nesaţ la curtea reginei Elisabeta I.
Savoiardi erau înmuiaţi în alchermes, un lichior rubiniu cu aromă de plante. Biscuiţii alternau cu straturi de cremă cu aromă de lămâ¬ie, pe bază de ouă şi lapte, iar deasupra tronau aromatele migdale şi câteva meringue. Zuppa Inglese îi delecta pe atunci papilele gustative ducelui de Este, iar astăzi, mai puţin alcooli¬zat, este desertul favorit la petrecerile copiilor.  
Un desert al epocii moderne
 
Mult mai aproape de zilele noastre, în secolul al XlX-lea, cel mai probabil în Turin, reşedinţa regiunii Piedmont din nordul Italiei, se naşte crema zabaione, iniţial preparată din gălbenuşuri, la rece, dar pe care mulţi cofetari o gătesc acum fiartă la bain-marie, înlocuind spuma de albuşuri cu frişcă. O cremă bine mixată, pe bază de gălbenuşuri, zahăr şi vin demi-dulce Moscato d’Asti este precursoarea cremei de mascarpone a mult apreciatului Tiramisu.
în cartea sa, „II Ghiottone Veneto” (Gurmandul veneţian), publicată în 1968, gastronomul italian Giuseppe Maffioli povesteşte că, la o petrecere între burlaci, prietenii îi ofereau viitorului mire înainte de a pleca în luna de miere o sticlă cu zabaione împreună cu biscuiţi savoiar¬di înmuiaţi în cafea. Prima reţetă de Tiramisu este publicată în 1983, în cartea „IDoici del Veneto”, iar ca loc de naştere a desertului Tiramisu se specifică oraşul Treviso din regiunea Veneto.
Iniţial se credea că Tiramisu are un efect afrodiziac, conferit de „baia” de espresso în care erau înmuiate pişcoturile. Dar, într-o traducere aproximativă, „tirami su” ar însemna „ridică-mă” sau, altfel spus, înveseleşte-mă.

 http://www.retete-bucatari.com

Un mesager de aprope 500 de ani al patiseriei franceze

In universul gastronomic, paternitatea aluatului pentru choux a la creme ii este atribuita bucatarului italian Panterelli, al famililei de Medici. Casatorindu-se la frageda varsta de 14 ani cu regele Henric al II-lea, caterina de Medici parasea Florenta si se stabilea in Franta, unde il lua cu ea pe Panterelli. Pe la 1540, in plina Renastere, epoca de efervescenta creatoare in toate domeniile, bucatarul reginei Frantei descoperea ca, in aluatul fiert si apoi copt, aburul facea sa se umfle micile gramajoare de aluat, dand nastere, la interior, unor goluri ce ar fi putut fi umplute cu crema. Erau necesare numai 4 ingrediente pentru un astfel de aluat: apa, faina, oua si grasime.

Reteta ramane in Franta, la curtea regala; 100 de ani mai tarziu, bucatarul Francois Pierre La Varenne, care isi facuse ucenicia in bucataria curtii regale, in timpul Mariei de Medici si a regelui al VI-lea, publica reteta in cartea sa, Le Cuisinier Francois" (Bucatarul francez), in 1651. Considerat la vremea aceea un mic geniu in domeniul culinar, La Varenne revolutioneaza viziunea asupra gastronomiei franceze din secolul al XVII-lea, ofreindu-i o identitate mai clara si detasand-o de bucataria italiana. Cu 2 ani mai tarziu, el publica cea de-a treia carte a sa: "Le patissier Francois" (Patiserul francez).

Si daca Panterelli avusese sclipirea era de datoria celor care au preluat reteta sa aprinda mai departe flacara creatiei, pe care cu siguranta si voi ati simtit-o prezenta adesea in bucatarie. Au aparut pe rand profiterolul si eclerurile.

Cu inspiratie, inaltand in conuri inalte micutele gogosi de profiterol umplute cu crema, Marie-Antoine Careme, denumit rege al bucatarilor francezi din secolul al IX-lea, cel care a ridicat patiseria franceza la rang de arta, a creat croquembouche, un deliciu festiv frantuzesc pentru nunti si festivitati. Peste gogoselele umplute, curg picuri de ciocolata sau rauri de crema ganache, fire de caramel imbracand semetul turn, decorat cu samburi amarui de migdale. Nu intamplator, aluatul pentru choux este ales de catre cofetarii francezi pentru prepararea prajiturii Saint Honore, acest sfant fiind patronul spiritual al patiserilor si cofetarilor.

Pe o baza rotunda, din aluat, acoperita cu crema, sunt postate alte mici sfere umplute cu crema si invelite intr-o glazura de caramel, totul fiind invesmantat in spumoasa frisca.

In secolul al XVIII-lea, aluatul oparit, modelat in forma de patrate si prajit in baie ulei se transforma in beignet, reteta purtata de colonistii francezi peste Atlantic si raspandita in America.

Pretzels – Povestea covrigeilor, „îngeri” cu iz dulceag

Înfriguraţi sau înfometaţi, în zilele răcoroase de toamnă, ne aşezăm la rând în faţa unei covrigării. Ne îmbie mirosul dulceag, aducând cu al pâinii dospite pe cuptorul bunicii sau al mamei. Consumăm un covrig braşovean cald, fără să ne gândim la originea sau forma lui, mulţumiţi că ne păcăleşte foamea, ne relaxează ori ne încălzeşte sufletul, atingând în taină, ca în treacăt, amintirea din copilărie.

Ţi-ai imaginat vreodată că acel covrig cu formă simetrică se aseamănă cu un înger, iar aripile lui s-au deschis în faţa creştinilor europeni timp de aproape un mileniu şi jumătate?
Brezei, un preparat cu semnificaţii religioase
 
Probabil tot ca reprezentare a unui înger şi l-au imaginat călugării italieni în secolul al Vll-lea, când au simţit nevoia să îl ofere ca recompensă copiilor care învăţau rugăciuni. încrucişând la mijloc firavele fire de aluat după o buclă mare, ei făceau să semene covrigelul cu încrucişarea unor mâini şi îl numeau „pretiola în scrierile străvechi, o descriere a covrigelului apare în documentele unei mănăstiri din sudul Franţei, dar şi ale unor mănăstiri greceşti, unde covrigul era prezent acum 1000 de ani, la anumite procesiuni.
în Germania i s-a spus „brezei” şi a devenit un simbol al breslei brutarilor din sudul ţării. Biserica Catolică priveşte covrigeii ca pe un preparat cu semnificaţie religioasă, dat fiind forma lor şi ingredientele simple, apa şi făina, care permit ca pretzels să fie consumaţi în timpul posturilor. Pretzels sunt asociaţi îndeosebi cu Paştele şi cu postul de dinaintea acestei sărbători, fiind ascunşi în grădină alături de ouă şi căutaţi de către copii, în dimineaţa primei zile de Paşte.  
Şi dulce, şi sărat

Deşi atât de răspândit în lume, pretzel rămâne legat de cultura ţărilor germanice. Forma a rămas neschimbată, dar reţete după reţete au fost scrise în caietele gospodinelor şi brutarilor, fiecare cu secretele lor culinare. Confecţionaţi în Germania, Austria, Elveţia, dar şi în provincia franceză Alsacia, au fost denumiţi „bretzel”, „brezn”, „ brezgen”, „ brezga”, „ bretzef „bretschl”…
Brutarii i-au presărat cu alte roade minunate, seminţele de susan, mac, floarea-soarelui, dovleac sau chimen oferind arome pentru orice gust.
Simbol al iubirii şi norocului

• La Luxemburg, în cea de-a patra duminică din postul Paştelui se organizează un festival numit „Duminica pretzelului”, la care băieţii dăruiesc prietenelor câte un covrig dulce, presărat cu fulgi de migdale. Mărimea covrigului arată cât de mult îi place băiatului fata căreia i-1 dăruieşte. La rândul ei, fata îi întoarce gestul dacă îl place şi, de Paşte, îi dăruieşte un ou decorat, ca o certitudine că sentimentele sunt reciproce.
• In landul german Bavaria, cârnaţii albi denumiţi Weisswurst se consumă împreună cu un brezei; de Crăciun, se atârnă în brad covrigei de turtă dulce glazuraţi cu ciocolată. în unele zone, pe 1 Ianuarie, prietenii fac schimb de covrigei dospiţi, îndulciţi şi mai mari de 50 cm, privind gestul ca pe un semn de noroc şi prosperitate în anul ce abia începe. Pe 1 mai, băieţii îndrăgostiţi pictează un covrig pe uşa iubitei lor.

 http://www.retete-bucatari.com