De la Savoiardi la Tiramisu

Ai savurat adesea un desert răcoritor şi revigorant Tiramisu… Dar te-ai întrebat unde, când şi cum a fost inventat?
Savoiardi, semn al opitalităţii era în secolul alXV-lea când, la curtea ducelui de Savoy, începuse mare forfotă: se dereticau camerele, grădinarii îngrijeau domeniile, iar bucătarii vegheau bucatele din cuptoare ori pe cele aflate pe plită.

 Ducele poruncise bucătarilor să gătească un desert cu totul şi cu totul special, pentru vizita regelui Franţei, lucru care nu se întâmpla în fiecare zi. Se ştie că provincia italiană Savoy se afla la graniţa cu Franţa, iar bucătării francezi şi cei italieni au fost dintotdeauna în competiţie culinară.
Tocmai de aceea, cunoscând pretenţiile stăpânului, dar şi distincţia oaspetelui, bucătarii şi-au unit forţele şi ideile pentru a crea ceva ieşit din comun.

 Doar din ouă proaspete, zahăr şi făină, bucătarii reuşiră să plămădească un aluat asemănător cu acela pentru pain d’Espaigne, fără niciun agent de creştere şi cu o cantitate de făină ceva mai mare. Au pus compoziţia într-un cornet şi au „desenat” câteva bastonaşe pe tavă. Ca să capete o crustă tare şi dulce, unui bucătar îi veni ideea să presare batoanele de aluat cu puţin zahăr. Aşa s-au născut Savoiardi, pişcoturile pentru şampanie moi, pufoase, cu textură aerată, dar înveliş crocant, ce aveau să devină un simbol al ospitalităţii curţii regale.
Şi noi ne întâmpinăm astăzi oaspeţii la nunţi sau evenimente importante, alăturând şampanie biscuiţilor Savoiardi.
Zuppa Inglese, un „Tiramisu” din secolul al XVI-lea

Un secol mai târziu, ducele de Este din regiunea nord- italiană Ferrara, revenit după o călătorie în Anglia, le cerea bucătarilor săi să inventeze, cu ingrediente indigene, un desert asemenea celui denumit „English Triffle” şi pe care îl degustase cu nesaţ la curtea reginei Elisabeta I.
Savoiardi erau înmuiaţi în alchermes, un lichior rubiniu cu aromă de plante. Biscuiţii alternau cu straturi de cremă cu aromă de lămâ¬ie, pe bază de ouă şi lapte, iar deasupra tronau aromatele migdale şi câteva meringue. Zuppa Inglese îi delecta pe atunci papilele gustative ducelui de Este, iar astăzi, mai puţin alcooli¬zat, este desertul favorit la petrecerile copiilor.  
Un desert al epocii moderne
 
Mult mai aproape de zilele noastre, în secolul al XlX-lea, cel mai probabil în Turin, reşedinţa regiunii Piedmont din nordul Italiei, se naşte crema zabaione, iniţial preparată din gălbenuşuri, la rece, dar pe care mulţi cofetari o gătesc acum fiartă la bain-marie, înlocuind spuma de albuşuri cu frişcă. O cremă bine mixată, pe bază de gălbenuşuri, zahăr şi vin demi-dulce Moscato d’Asti este precursoarea cremei de mascarpone a mult apreciatului Tiramisu.
în cartea sa, „II Ghiottone Veneto” (Gurmandul veneţian), publicată în 1968, gastronomul italian Giuseppe Maffioli povesteşte că, la o petrecere între burlaci, prietenii îi ofereau viitorului mire înainte de a pleca în luna de miere o sticlă cu zabaione împreună cu biscuiţi savoiar¬di înmuiaţi în cafea. Prima reţetă de Tiramisu este publicată în 1983, în cartea „IDoici del Veneto”, iar ca loc de naştere a desertului Tiramisu se specifică oraşul Treviso din regiunea Veneto.
Iniţial se credea că Tiramisu are un efect afrodiziac, conferit de „baia” de espresso în care erau înmuiate pişcoturile. Dar, într-o traducere aproximativă, „tirami su” ar însemna „ridică-mă” sau, altfel spus, înveseleşte-mă.

 http://www.retete-bucatari.com

Un mesager de aprope 500 de ani al patiseriei franceze

In universul gastronomic, paternitatea aluatului pentru choux a la creme ii este atribuita bucatarului italian Panterelli, al famililei de Medici. Casatorindu-se la frageda varsta de 14 ani cu regele Henric al II-lea, caterina de Medici parasea Florenta si se stabilea in Franta, unde il lua cu ea pe Panterelli. Pe la 1540, in plina Renastere, epoca de efervescenta creatoare in toate domeniile, bucatarul reginei Frantei descoperea ca, in aluatul fiert si apoi copt, aburul facea sa se umfle micile gramajoare de aluat, dand nastere, la interior, unor goluri ce ar fi putut fi umplute cu crema. Erau necesare numai 4 ingrediente pentru un astfel de aluat: apa, faina, oua si grasime.

Reteta ramane in Franta, la curtea regala; 100 de ani mai tarziu, bucatarul Francois Pierre La Varenne, care isi facuse ucenicia in bucataria curtii regale, in timpul Mariei de Medici si a regelui al VI-lea, publica reteta in cartea sa, Le Cuisinier Francois" (Bucatarul francez), in 1651. Considerat la vremea aceea un mic geniu in domeniul culinar, La Varenne revolutioneaza viziunea asupra gastronomiei franceze din secolul al XVII-lea, ofreindu-i o identitate mai clara si detasand-o de bucataria italiana. Cu 2 ani mai tarziu, el publica cea de-a treia carte a sa: "Le patissier Francois" (Patiserul francez).

Si daca Panterelli avusese sclipirea era de datoria celor care au preluat reteta sa aprinda mai departe flacara creatiei, pe care cu siguranta si voi ati simtit-o prezenta adesea in bucatarie. Au aparut pe rand profiterolul si eclerurile.

Cu inspiratie, inaltand in conuri inalte micutele gogosi de profiterol umplute cu crema, Marie-Antoine Careme, denumit rege al bucatarilor francezi din secolul al IX-lea, cel care a ridicat patiseria franceza la rang de arta, a creat croquembouche, un deliciu festiv frantuzesc pentru nunti si festivitati. Peste gogoselele umplute, curg picuri de ciocolata sau rauri de crema ganache, fire de caramel imbracand semetul turn, decorat cu samburi amarui de migdale. Nu intamplator, aluatul pentru choux este ales de catre cofetarii francezi pentru prepararea prajiturii Saint Honore, acest sfant fiind patronul spiritual al patiserilor si cofetarilor.

Pe o baza rotunda, din aluat, acoperita cu crema, sunt postate alte mici sfere umplute cu crema si invelite intr-o glazura de caramel, totul fiind invesmantat in spumoasa frisca.

In secolul al XVIII-lea, aluatul oparit, modelat in forma de patrate si prajit in baie ulei se transforma in beignet, reteta purtata de colonistii francezi peste Atlantic si raspandita in America.

Pretzels – Povestea covrigeilor, „îngeri” cu iz dulceag

Înfriguraţi sau înfometaţi, în zilele răcoroase de toamnă, ne aşezăm la rând în faţa unei covrigării. Ne îmbie mirosul dulceag, aducând cu al pâinii dospite pe cuptorul bunicii sau al mamei. Consumăm un covrig braşovean cald, fără să ne gândim la originea sau forma lui, mulţumiţi că ne păcăleşte foamea, ne relaxează ori ne încălzeşte sufletul, atingând în taină, ca în treacăt, amintirea din copilărie.

Ţi-ai imaginat vreodată că acel covrig cu formă simetrică se aseamănă cu un înger, iar aripile lui s-au deschis în faţa creştinilor europeni timp de aproape un mileniu şi jumătate?
Brezei, un preparat cu semnificaţii religioase
 
Probabil tot ca reprezentare a unui înger şi l-au imaginat călugării italieni în secolul al Vll-lea, când au simţit nevoia să îl ofere ca recompensă copiilor care învăţau rugăciuni. încrucişând la mijloc firavele fire de aluat după o buclă mare, ei făceau să semene covrigelul cu încrucişarea unor mâini şi îl numeau „pretiola în scrierile străvechi, o descriere a covrigelului apare în documentele unei mănăstiri din sudul Franţei, dar şi ale unor mănăstiri greceşti, unde covrigul era prezent acum 1000 de ani, la anumite procesiuni.
în Germania i s-a spus „brezei” şi a devenit un simbol al breslei brutarilor din sudul ţării. Biserica Catolică priveşte covrigeii ca pe un preparat cu semnificaţie religioasă, dat fiind forma lor şi ingredientele simple, apa şi făina, care permit ca pretzels să fie consumaţi în timpul posturilor. Pretzels sunt asociaţi îndeosebi cu Paştele şi cu postul de dinaintea acestei sărbători, fiind ascunşi în grădină alături de ouă şi căutaţi de către copii, în dimineaţa primei zile de Paşte.  
Şi dulce, şi sărat

Deşi atât de răspândit în lume, pretzel rămâne legat de cultura ţărilor germanice. Forma a rămas neschimbată, dar reţete după reţete au fost scrise în caietele gospodinelor şi brutarilor, fiecare cu secretele lor culinare. Confecţionaţi în Germania, Austria, Elveţia, dar şi în provincia franceză Alsacia, au fost denumiţi „bretzel”, „brezn”, „ brezgen”, „ brezga”, „ bretzef „bretschl”…
Brutarii i-au presărat cu alte roade minunate, seminţele de susan, mac, floarea-soarelui, dovleac sau chimen oferind arome pentru orice gust.
Simbol al iubirii şi norocului

• La Luxemburg, în cea de-a patra duminică din postul Paştelui se organizează un festival numit „Duminica pretzelului”, la care băieţii dăruiesc prietenelor câte un covrig dulce, presărat cu fulgi de migdale. Mărimea covrigului arată cât de mult îi place băiatului fata căreia i-1 dăruieşte. La rândul ei, fata îi întoarce gestul dacă îl place şi, de Paşte, îi dăruieşte un ou decorat, ca o certitudine că sentimentele sunt reciproce.
• In landul german Bavaria, cârnaţii albi denumiţi Weisswurst se consumă împreună cu un brezei; de Crăciun, se atârnă în brad covrigei de turtă dulce glazuraţi cu ciocolată. în unele zone, pe 1 Ianuarie, prietenii fac schimb de covrigei dospiţi, îndulciţi şi mai mari de 50 cm, privind gestul ca pe un semn de noroc şi prosperitate în anul ce abia începe. Pe 1 mai, băieţii îndrăgostiţi pictează un covrig pe uşa iubitei lor.

 http://www.retete-bucatari.com

Istoria foietajului franţuzesc

Deşi până în perioada interbelică se tipăriseră la noi mai multe cărţi de bucate, niciuna nu avusese ca temă exclusiv produsele de cofetărie. în 1920, vede lumina tiparului „Manualul practic de cofetărie pentru cofetari şi particulari” al lui Emil Frédéric, carte cuprin­zând peste 800 de reţete alese. După cum ne spune autorul, la vremea aceea un om care publica aceste reţete şi secretele realizării produ­selor de cofetărie putea fi considerat nebun, întrucât reţetele erau bine păzite. Dozarea ingredientelor în micile ateliere de patiserie era făcută de cele mai multe ori de către însuşi patronul, în spatele uşilor închise, iar lucrătorii care învăţau mese­rie în patiserii erau conside­raţi „copii ai casei” şi, prin urmare, angajaţi adesea pen­tru o viaţă întreagă.

Pentru noi, cei care am păşit la aproape 100 de ani distan­ţăm timp, e extrem de comod să cumpărăm aluat congelat pentru foitaj din supermarketuri. Prepararea unor ape­ritive pe bază de foitaj e o joacă de copii şi, dacă stăpâ­nim câteva mici secrete, totul ne iese de minune. Nu ace­laşi lucru se întâmpla acum 100 de ani, când patiserii tre­ceau la fiecare şarjă de foitaj prin emoţii şi prin adevărate teste de răbdare, măiestrie şi îndemânare. Şi, dacă noi ne mulţumim cu utilizarea atât de facilă a foitajului preparat industrial, Emil Frédéric atrăgea atenţia patiserilor „să-şi dea seama că această pastă trebuie să fi fost inven­tată de cineva”. Cum recu­noştinţa nu era ca acum, un sentiment acoperit de praful gros al uitării, Emil Frédéric dedica pagini din cartea sa inventatorului foitajului, tra­ducând mica istorie din car­tea de patiserie a lui Pierre Lacam (1836-1902), patiser şi istoric francez al artei culina­re, autor al unor cărţi funda­mentale în istoria culinară a omenirii.

Iată traducerea în limba română de atunci: „Claude Gelée, născut la Chateau-de Chamagne lângă Toul, în anul 1600, din părinţi foarte săraci, manifesta deja în copilăria lui mult talent pen­tru pictură. Părinţii lui însă, neputând să-i satisfacă dorinţa din cauză că n aveau mijloace necesare, gândindu-se la viitorul copilului lor, l’au dat la vârsta de 15 ani, ca elev pâtissier, chiar în oraşul unde s^}a născut Cu toate că tână­rul era stăruitor pentru aceas­tă profesiune pe care o îmbră­ţişase, în timpurile lui libere se ocupa mult cu desemnuri de pâtisserie şi cu pictura de peisagii.

Într-o zi, patronul găsindu-l ocupat cu desenul Va admirat şi chiar i-a spus: «Din tine mai iute s-ar fi făcut un pictor bun, decât un patisier, însă de oarece eşti în meseria asta, dă-ţi silinţa ca să ajungi la ceva, pentru că în orice mese­rie este nevoie şi de câte un om mai inteligent. Nu se ştie dacă n’o să poţi ajunge şi în meseria aceasta la ceva mare.
» De atunci tânărul nu se mai ocupa de pictură, ci a pus toată dragostea în servi­ciul patronului şi a meseriei pe care o îmbrăţişase.

Într-o zi pe la sfârşitul ucenici­ei sale, făcea nişte pâini pen­tru casă. A luat o bucată de cocă, a turtit-o cu pumnul şi i-a pus o bucată de unt, îndoind coca în patru părţi şi spu­nând patronului că vrea să facă o pâine mai bună pentru părintele lui, care era bolnav. Patronul a admis, însă i-a făcut observaţia că trebue să frământe untul cu coca, căci altfel untul se va pierde în cuptor. Claude a răspuns că n’are vreme s-o frământe şi nu crede ca să se piarză untul, de oarece e bine înmagazinat. I-a mai dat câteva lovituri de pumn, a mai îndoit’o de vreo câteva ori ca să fie mai sigur, a format-o în pâini şi-a pus-o la dospit. După ce s’a dospit, a băgat-o cu celelalte pâini la cuptor. Mare i-a fost mirarea însă, când a văzut că pâinea lui s’a făcut de două ori mai mare ca celelalte. Deabia a putut s^}o scoată din cuptor. în fine, a dus-o părintelui său, care a găsit că este foarte bună şi uşoară.

Tânărul s’a gândit atunci să facă alte experienţe mai minuţioase. Fiind singur în laborator, a încercat în diferi­te feluri până ce a reuşit să facă ceva care era foarte bun, dar nu era încă feuelletagiul actual. S’a gândit să nu spue nimic patronului până ce nu va reuşi să facă ceva mai per­fecţionat; însă patronul s’a îmbolnăvit şi a murit. Murind patronul său, el a părăsit casa şi negăsind de lucru la patisserie, a fost nevoit să se angajeze ca servi­tor la un pictor, unde a stat doi ani. De acolo a plecat la Lyon.

Negăsind nici acolo de lucru, a mers înainte şi îl găsim în anul 1635 la Paris, la un mic pâtissier obscur, numit François Rotabont, căruia Claude în timp de doi ani i-a făcut un renume prin fabricaţia acestei paste cu unt. Deabia în această casă, a avut Claude ocazia să perfec­ţioneze pasta aceasta.
Pe lângă el avea un ajutor numit Mosca Luigi, care avea un frate stabilit pâtissier în oraşul Florenţa. Acest patisier a angajat pe Claude prin mij­locirea fratelui său Luigi, pen­tru fabricarea acestei paste la el în casă, dându-i numele de „pasta sfogliata”. în curând aceşti patissieri, Mosca Angelo  fraţii au fost obligaţi să deschi­dă câteva sucursale, aşa de bine le mergeau afacerile. Mosca Angelo era cunoscut în toată Italia ca inventatorul acestei paste sfogliata, cu toate că nu cunoştea de loc sistemul manipulărei pastei pentrucă Claude lucra într’o pivniţă şi avea ajutoare care veneau numai când toate erau gata, puse pe tăvi pentru băgat la cuptor.

Fraţii Mosca erau foarte intri­gaţi că nu puteau să afle siste­mul lucrării acestor paste, într’o zi, sub pretextul că au de făcut nişte reparaţii la casă şi la pivniţa unde lucra dânsul, i-au dat lui Claude un conce­diu de trei zile. în intervalul acesta dânşii au zidit în pivni­ţa unde lucra Claude o ascun­zătoare, de unde puteau să observe cum lucra pasta. Bine înţeles că Claude nu ştia nimic de ascunzătoare şi şi-a conti­nuat lucrarea.

Cinsprezece zile după aceas­ta, patronii Mosca au invitat pe Claude la o călătorie de plăcere la Neapoli, au fost opriţi de patru indivizi armaţi cari luară pe Claude, pe câtă vreme Mosca a fost lăsat liber. Cei patru bandiţi îl închiseră pe Claude într’o subterană umedă şi fără lumină, unde l-au ţinut trei luni de zile fără altă hrană decât pâine şi apă. în felul acesta bandiţii cre­deau că o să moară curând şi au să primească suma conve­nită între dânşii şi Mosca. Bietul Claude tot întreba din care cauză îl ţin închis, însă nu primea nici un răspuns.

Epuizat de lipsa de aer, de hrană şi de umezeala locului unde era închis, nefericitul Claude ajunsese de nu mai mişca şi rămânea zile întregi întins pe paiele care îi serveau pentru dormit. 

Atunci călăii lui, care sperau că se apropie momentul morţii sale, nu-l mai păzeau cu atâta rigoare ca la început şi se ocupau mai puţin de dânsul. Claude, văzând că este liber în mişcă­rile sale, a găsit un loc unde pământul era mai moale. A început să sape o groapă cu ajutorul unei pietre ascuţite şi văzând că temelia zidului nu prea era adâncă, s’a pus pe lucru. în câteva zile reuşi să facă o gaură pe unde corpul lui putea să treacă.
Odată afară în libertate, la aer curat, s’a însufleţit şi a luat-o la fugă spre oraşul Neapoli care se găsea în apro­piere. 

Ajuns acolo, l-au pără­sit puterile şi a căzut leşinat în faţa unei căsuţe. Când s’a redeşteptat, s’a văzut într’un pat curat şi cu un medic lângă el. După ce a povestit ce se întâmplase, proprietarul casei, un german de ori-gină, l-a căutat până ce s’a însănătoşit. Acest german se ocupa cu pictura. Claude, după ce s’a făcut bine, drept recunoştinţă a rămas în acea casă ca servitor, fără altă retribuţie decât hrană şi îmbrăcăminte.
 
Acolo a stat cinci ani, în care timp a profitat mult în arta picturei. După moartea binefăcătorului, a plecat înapoi la Florenţa, nu ca să lucreze iarăşi patisseria, ci ca să urmărească pe aceşti fraţi Mosca pe car îi califica hoţi şi asasini. Ajuns la Florenţa, a găsit casa patissierilor Mosca arsă de un foc. Firma înegri- tă de fum mai era vizibilă, pe care Claude putu să citească următoarele: «Fabrique de pete feuilletée et autre patisserie Mosca Angelo inventeur». D’abia atunci înţelese
Claude pentru ce i-au dat cele trei zile de vacanţă şi ce modificare au făcut în pivniţa unde lucra dânsul. Claude a fost răzbunat de providenţă, de oarece fraţii Mosca locuiau primul etaj şi amândoi au fost găsiţi carbonizaţi de incendiu.
Claude Gelée a plecat după aceasta la Roma, în Bavaria, la Paris, având în toate părţile succese cu peisagiile lui. în cele din urmă se stabilise la Roma, unde a murit în anul 1682, de un reumatism articular.
 
Şi astăzi mai există la Roma multe peisagii de ale lui. între altele şi o mulţime de piese de pâtisserie mai cu seamă din pasta feuilléte, toate iscălite cu numele lui de Lorrain.

Această descoperire a inventatorului feuilletagiului o datorăm confratelui nostru Victor Porot fost renumit pâtissier la Paris, şi care şi-a dat toate silinţele răscolind arhivele din diferite ţări, ca să dea de urmele invenţiei. ”
Talent, sacrificiu, dar şi modestie pentru plămădirea unui aluat a cărui reţetă a străbătut timpul, impunându-se între alte delicii, cu demnitatea artistului Claude Gelée…

http://www.retete-bucatari.com

Castanele, favoritele contelui Nesselrode

De numele contelui , diplomat rus din secolul al XIX-lea, se leagă atât fapte din istoria universală, cât şi numeroase reţete culinare. Mare gurmand şi amator de rafinament culinar, Nesselrode era un împătimit al mâncărurilor ce conţineau atât de săţioasele şi aromatele cas-tane. Se spune că poftele lui acţionau ca un catalizator în descoperirea de către bucătari a noi şi noi reţete, mai toate având ca numitor comun castanele. Pentru el, bucătarii au inventat tot felul de preparate care astăzi îi poartă numele: o supă consomé, o friptură de vânat servită alături de sos de piper şi piure de castane sărate, desert Nesselrode Bombe, lăsat să se întăreas-că într-o formă specială, înaltă şi apoi răsturnat, o tartă cu cremă bavareză şi exemplele nu se opresc aici. în ceea ce priveşte prepara-rea budincii Nesselrode, bucătarul lui Nesselrode ştia multe secrete culinare, unul dintre ele fiind acela că, pentru ca fructele să nu îngheţe, ele trebuie să absoarbă puţin alcool. Şi îngheţata trebuia să aibă puţin alcool ca să nu se transforme într-un calup, ci să rămână cremoasă. La piureul de castane, se decojeau fructele şi se opăreau, pentru a le curăţa uşor de pieliţa fină în care sunt înve¬lite. Se fierbeau castanele într-un sirop lejer, împreună cu o păstaie de vanilie. Când castanele se înmuiau bine, se scurgeau şi se pasau calde, printr-o sită fină. în cartea sa despre patiserie, publicată în 1874, Jules Gouffé, renumit patiser şi bucătar francez între 1807 – 1877, la 16 ani elev al ilustrului Marie-Antoine Carême, propunea reţeta unui sos care să fie servit alături de budinca Nesserlode: se fierb la bain-marie sau la foc mic (fără să clocotească) 4 gălbenuşuri împreună cu 100 g zahăr pudră şi 3 linguri de smântână dulce, amestecând până se îngroaşă.
Se strecoară sosul prin tifon, se adaugă 1 lingură de Maraschino (lichior de vişine) şi se lasă să se răcească în frigider. înainte de a servi budinca, se toarnă sosul într-o farfurie şi deasupra se pune budinca.
Dar numele Nesselrode este cel mai adesea rostit când este vorba despre celebra lui budincă, un melanj de arome neaşteptat pentru cel care o gustă pentru prima dată şi care, neîndoielnic, o va mai căuta pe listele cu deserturi din restaurante.

Budincă Nesselrode

SFAT UTIL: Vinul de Marsala, produs în regiunile viticole ce înconjoară oraşul cu acelaşi nume din Sicilia, se aseamănă vinului de Porto sau de Madeira. Vinul este dulce, asemănător unui lichior şi poate fi servit fie ca aperitiv, fie la desert.

• Timp pregatire: 30 minutes
• Timp total: 02h 00min
• Nr. porții: 5
• Rating: 5 stele - bazat pe 1 voturi

Număr Calorii: 100 kcal; Grasimi: 1 grame;

Ingrediente rețetă:

• Piure de castane - indulcit 200 g
• Visine confiate - 10-15 buc
• Stafide Aurii - 50 g
• Coacaze - dezhidratate
• Coji de portocale - confiate
• Vin de Marsala - 1/2 cana
• Frisca - 20ml
• Lapte - 2 cani
• Ouă - 5 buc.
• Zahar - 100g
• Castane - cateva pentru decor

Instrucțiuni de preparare:

1. Pus într-un castron coacăzele şi stafidele şi le rehidratezi în apă călduţă, cât să le acopere. Le scurgi după 10 minute, pe un prosop de bucătărie curat.
2. încălzeşti laptele până aproape de temperatura de fierbere. Amesteci într-o cratiţă gălbenuşurile cu 50 g zahăr, până obţii o cremă de culoare deschisă, în care torni treptat laptele şi amesteci energic. Fierbi la bain- marie crema, până se îngroaşă, apoi o strecori printr-o sită.
3. Amesteci piureul de castane, lichiorul şi crema răcită, după care încorporezi fructele rehidratate şi pe cele confiate, iar la final, frişca bătută.
4. Repartizezi crema în boluri, le acoperi cu folie şi le răceşti în frigider până a doua zi sau congelezi crema pentru 24 de ore şi o serveşti răsturnată pe farfurii pentru desert. Decorezi cu castanele decojite şi caramelizate cu zahărul rămas şi vişine confiate.

 http://www.retete-bucatari.com

Kouign Amann, despre acest preparat si istoria lui

Pentru a da naştere unei reţete care să devină celebră, bucătarii lumii au avut fie un moment de inspiraţie divină, fie experi-enţa multor ani de practică şi mult bun-gust, fie puţin noroc să găsească cea mai bună combinaţie de ingre-diente. Unele reţete s-au plămădit sub ochii unor celebrităţi ori ca omagiu adus acestora. Altele au fost puse în lumina renumelui de personalităţi din lumea artistică sau de personalităţi marcante ale vremurilor.
Dar o mică parte dintre reţetele celebre s-au ivit în cărţile de bucate după întâmplări fericite petrecute în bucătărie. Ţi-ai imaginat vreodată că, în anul 1860, un aluat de pâine ratat se transforma într-un desert apreciat ulterior în întreaga lume? Se întâmpla într-o bucătărie bretonă din oraşul francez Douarnenez din provincia franceză Finistère, aflat tocmai în punctul cel mai de vest al Franţei. Brutarul greşise o şarjă de aluat pentru pâine, într-o perioadă în care făina nu se găsea din abundenţă şi-i era milă să arunce aluatul. Şi, cum unt avea din belşug, l-a întins pe aluat, a presărat puţin zahăr, l-a împăturit de câteva ori şi a lăsat căldura cuptorului să amestece aromele. A rezultat un desert nu prea dulce, uşor stratificat, pufos în interior, dar rumen şi crocant în exterior precum pâinea, cu aromă puternică de caramel, pe care i-o dădea stratul lucios şi apetisant de la suprafaţă. Kouign Amann îşi primise botezul focului, numele său în limba bretonă fiind o alăturare a cuvintelor prăjitură şi unt. Douarnenez fiind port la Oceanul Atlantic, pe vremea aceea se făcea un comerţ înfloritor cu Norvegia şi Franţa, aşa că nu a fost greu ca pâinea transformată miraculos într-un desert savuros să ajungă şi în aceste ţări. La mijlocul secolului următor, sora consulului Norvegiei la Douarnenez duce cu sine în ţară şi reţeta, pe care norvegienii o adoptă, iar peste câtva timp, era ca şi creaţia lor. Se naşte, aşadar, o dispută surdă cu privire la paternitatea preparatului.
Bretonii nu aveau niciun document care să ateste „naşterea” desertului-minune în patiseriile lor. Registrele vremurilor „vorbesc” despre preţurile făinii, ale drojdiei, ale pâinilor, despre reuniunile sindicatelor brutarilor, dar nu se pomeneşte nimic despre Kouign Amann. în acea epocă, în mediul rural nu erau patiseri specializaţi, brutarii fabricau şi prăjiturile pentru ocazii speciale, de obicei pentru festivităţile în familie.
Pe baza amintirilor descendenţilor, s-a presupus că inspiratul norocos s-ar fi numit Yves-Rene Scordia, acesta fiind numele menţio-nat în documentele recen-sământului din 1856 ca brutar. Comerţul cu acest desert a fost continuat de fiica şi ginerele acestuia.
Dar Kouign Amann n-a rămas prăjitura bretonă cu unt, reţeta a evoluat, s-a răspândit.
Între anii 1930-1935, Kouign Amann în combinaţie cu mere devenea o prăjitură cu aromă vieneză, iar pentru a satisface gusturile turiştilor de diferite naţionalităţi, se mărea şi cantitatea de zahăr.
în Douarnenez s-au prepa-rat adevărate roţi de căruţă, de 50-70 cm diametru, care conţineau porţii pentru 6-8 persoane.
în lume există patiserii care prepară Kouign Amann cu o varietate mare de arome: nucă de cocos, ciocolată şi lămâie, dar niciuna nu o întrece pe cea originală, cu gust de caramel, pe care fabricanţii din localitatea de origine şi-o apără menţio-nând pe etichetă:
„Kouign Amann veritabil de Douarnenez. Producţie arti-zanală inventată în 1860, la Douarnenez”.

 http://www.retete-bucatari.com

Ingrediente

• 250g faina alba
• 1/2 lingurita sare
• 15g drojdie proaspata
• 125 ml lapte dulce pasteurizat
• 125 ml apa
• 200 g unt 
• 100 g zahar

Preparare

1. Cerni faina intr-un castron, iar in mijloc faci o adancitura in care pui drojdia dizolvata in apa calda. Lasi maiaua sa creasca timp de 20 minute, in acest fel facand si proba prospetimii drojdiei. Amesteci apoi faina cu maiaua, sarea si laptele. Omogenizezi, framanti putin, pana cand aluatul nu se mai lipeste de mana si invelesti aluatul in folie de plastic. Il pastrezi astfel in frigider.
2. Dupa 3 ore, intinzi aluatul pe planseta presarata cu faina si pui din loc in loc bucatele de unt moale. Presari 60 g zahar si impaturesti aluatul in trei. Il lasi sa stea astfel 15 minute, apoi intinzi in forma pentru tarta, cu diametrul de 30 cm. Presari deasupra zaharul ramas.
3. Coci desretul la foc mediu, timp de 20 de minute, in cuptorul preincalzit.

 

Kugelhoff, desertul asortat cafelei

9 Mai 2006 – Ziua Europei. Preşedinţia Uniunii Europene era deţinută de Austria, care a avut iniţiativa organizării unei activităţi culturale în 25 de ţări membre şi 2 viitoare membre, activitate ce s-a numit Café Europe. în ‘l Austria, cultura cafelei s-a dezvoltat după luptele cu trupele otomane din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, iar turcii au răspândit obiceiurile legate de consumul de cafea în toate ţările pe unde au trecut cu trupe. Café Europe s-a desfăşurat în 27 de cafenele din capitalele ţărilor Uniunii, în paralel cu  Dulcea Europă, o prezentare de dulciuri specifice statului respectiv şi care ar putea fi consumate alături de cafea. România asorta atunci cafelei tradiţionalul cozonac, Italia – Tiramisu, Grecia – Vasilopita, Belgia – vafele, Franţa – madlenele, Ungaria – tortul Doboş, Spania – tortul de Santiago, iar Austria – kugelhopf. Toate aceste prăjituri vorbesc pe limba lor dulce despre ospi-talitatea popoarelor pe care le reprezintă şi intră în categoria deserturilor care se combină în mod fericit cu „licoarea magică” a dimineţilor noastre.

Kugelhopf, desert al Europei
 
Dacă te-ai născut în Bucovina, e imposibil să nu-ţi fi
făcut vreodată bunica o babă, un cozonăcel aromat, în formă de ineluş, pe care şi acum localnicii îl gătesc în forme de ceramică sau în forme de lut acoperite cu email. Desert rămas în Transilvania din timpul dominaţiei austro-ungare, guguluful îşi împrăştie miresmele în bucătăriile gospodinelor ardelence de Paşte şi de Crăciun, când capătă umpluturi şi arome diferite. De Paşte, guguluful tronează pe masa festivă, adăpostind protector ouăle roşii. Dacă vom călători puţin spre est, şi în gospodăriile ucrainene vom găsi baba. Dacă, dimpotrivă, ne îndreptăm atenţia către gos-podăriile din estul Europei, în Ungaria se găteşte kuglof în Polonia acelaşi desert poartă denumirea babka, iar în Cehia şi Slovacia – bâbov- ka, iar în Germania şi Austria, găsim desertul sub denumirea kugelhopf.
Aluatul cu drojdie, mai puţin dulce decât aluatul nostru pentru cozonac, umplut cu migdale, fructe confiate şi stafide hidratate în lichior de vişine, face şi deliciul francezilor.

Aluat şi legendă
 
In comuna franceză Ribeauviile, situată în pitoreasca regiune Alsacia, de la graniţa Franţei cu Germania, circulă o legendă care spune că acei colăcei kugelhopf ar fi fost plămădiţi întâia oară de către cei trei magi, Melchior, Balthazar et Gaspard, pentru a răsplăti ospitalitatea unui brutar local, pe nume Kugel şi că forma de turban a acestei prăjituri ar fi legată de această legendă.
Formele de kugelhopf din Alsacia sunt acum foarte variat ornamentate şi executate din materiale diferite. Aflate într-un muzeu al turtei dulci şi artei populare alsaciene, primele forme par a fi modelate cu mâna, din foiţă de cupru, fără să aibă suduri sau alte îmbinări. Mai târziu apar formele de teracotă, când se constată că acestea transmit atenuat căldura cuptorului către aluat. Formele aveau adesea un anou şi erau agăţate pe perete, iar tinerelor cupluri li se ofereau ca dar de nuntă, întrucât forma inelară se „asorta” cu fericitul eveniment.
Se spune că Maria Antoane- ta, născută în secolul al XVII-lea arhiducesă de Austria, devenită apoi soţia regelui Franţei Louis al XVI- lea, aflându-se la curtea regală, îşi mai alina dorul de tărâmurile natale consu­mând aromatul kugelhopf, desertul copilăriei sale. Astfel, prăjitura în formă de inel devenea una dintre pră­jiturile favorite ale nobililor care frecventau curtea de la Versailles

Ingrediente rețetă:

• Faina - 500g
• Drojdie - 25g proaspata
• Lapte - 200 ml
• Zahar - 300g
• Cacao - 75g
• Unt - 200g
• Stafide - 100g
• Zahar pudra - 100g
• Sare -

Instrucțiuni de preparare:

1. Dizolvi drojdia, 2 linguriţe de zahăr şi 1 lingură de făină în 100 ml lapte călduţ. Laşi maiaua să crească la cald, timp de 1/2 oră. în acest mod, probezi şi drojdia. Cerni făina într-un castron, iar în mijloc faci o adâncitură în care pui maiaua, restul de lapte călduţ, în care ai dizolvat sarea şi zahărul rămas, ouăle şi 125 g unt topit. Omogenizezi şi frămânţi puţin, după care acoperi aluatul cu un şervet şi îl laşi să crească la cald, pentru 1 oră.
2. După 1 oră, împărţi aluatul în două bucăţi egale. în jumătate din aluat, adaugi cacao şi omogenizezi. Laşi din nou aluatul să crească pentru V2 oră.
3. Pe planşeta presărată cu făină, întinzi cele două bucăţi de aluat în dreptunghiuri groase de 1 cm şi le ungi cu untul topit rămas. Presari stafidele pe care, în prealabil, le-ai înmuiat în apă caldă. Rulezi şi împleteşti cele două rulouri pe care le aşezi în forma inelară specială.
4. Laşi să crească timp de 1 oră, apoi coci la foc mediu, pentru 40 de minute. Când se răceşte, scoţi din formă desertul şi îl pudrezi cu zahăr.

 http://www.retete-bucatari.com

Povestea Tartei Tatin

Napoleon al III-lea a cumparat in anul 1851 un domeniu urias in regiunea Lamotte- Beuvron din Sologne. Acest lucru a fost de bun augur pentru dezvoltarea regiunii.

Adaptandu-se din mers schimbarilor un localnic, Jean Tatin, si-a transformat propria casa in hotel, pentru a putea primi pe cei interesati de regiune. Hotel Tatin este si locul in care s-a nascut tarta care a devenit in scurt timp celebra. Iar autoarea ei este una din cele doua fiice ale lui Jean Tatin, care au preluat hotelul dupa moartea tatalui lor. Cea ma mica dintre ele, Caroline (1847-1911), avea in sarcina primirea oaspetilor, pentru ca era foarte serioasa si stia sa se poarte cu clientii in asa fel, incat fiecare dintre ei pleca multumit si incantat. Niciodata Caroline nu era singura, tot timpul in jurul ei erau oameni care-i admirau atat frumusetea, cat si intelepciunea. Unii dintre ei au numit-o chiar "micuta printesa din Solgne".

Cea mai mare dintre surorile Tatin, Stephanie (1838-1917), avea in grija bucataria hotelului. De dimineata si pana seara era tot in jurul sobei uriase pe care fierbea, frigea si cocea mancaruri foarte gustoase, despre care se vorbea in intreaga regiune. La Hotel Tatin se cazau adesea grupuri de vanatori care veneau ocazional sa vaneze prin padurile din regiune. Acesti gurmanzi apreciau in mod deosebit tarta cu mere in care era specialista Stephanie. Intr-o buna zi, harnica si priceputa Stephanie, s-a luat cu vorba si a uitat sa prepare desertul. Oaspetii care au umplut restaurantul asteptau deja tarta cu mere binecunoscuta, dar merele asteptau pe masa din bucatarie, langa aluatul pregatit de dimineata. Ce era de facut? Stephanie a uns tava cu un strat gros de unt, a taiat merele si le-a pus in tava si tava a pus-o la cuptor. Abia cand bucataria s-a umplut de aroma merelor coapte si-a dat seama ca a uitat sa puna sub mere si foaia de aluat. Nu mai putea da inapoi, pentru ca parfumul merelor gadila deja narile clientilor pofticiosi, si-atunci a scos tava din cuptor si a intins foaia de aluat deasupra merelor. A lasat tava in continuare la cuptor si cand aluatul a fost rumenit, a scos-o. Dar cum s-o prezinte asa, pentru ca nu era deloc imbietoare la infatisare? nu semana nici pe departe cu tarta care-o facuse cunoscuta in tot tinutul. Acela a fost momentul in care geniul ei de buna gospodina a facut-o sa ia cea mai inteleapta hotarare: a luat un platou mai mare si a rasturnat tarta fierbinte, cu merele in sus, printr-o miscare rapida. Si pentru ca nu mai putea intarzia, a prezentat-o clientilor  nerabdatori, aburind. Succesul a fost imens, iar primul care a gustat-o, Curnonsky, i-a dat "pasaport gastronomic mondial". Restaurantul Maxim's din Paris a preluat imediat retea si a facut din Tarta Tartin punctul principal de atractie.

Ingrediente pentru Tarta Tatin

2 mere mari (sau gutui)
3 linguri zahar
1 lingura apa
1 lingura unt
1 varf cutit scortisoara (sau alta aroma)
Aluat
140 gr faina
85 gr unt rece (l-am tinut 10 min. la congelator)
2 lingurite zahar
1 varf cutit sare
3 linguri apa rece (am tinut-o 10 min. la congelator)

Tarta Tatin - Preparare

1. Se pune in robotel faina, cu zaharul, sarea si untul rece taiat cubulete. Se mixeaza rapid, doar de cateva ori, pana devine ca un pesmet.
2. Se adauga cu robotul mergand cele 3 linguri de apa rece ca gheata. Cand aluatul devine ca o bila in robot, se scoate pe o folie, se aplatizeaza sub forma de disc, se acopera cu folia si se da la frigider minim 30 minute, maxim 1 zi.
3. In acest timp, intr-un vas termorezistent (care se poate folosi si pe aragaz si in cuptor) de diametru 20 sau 26 cm se pune zaharul si apa la foc mic. Se amesteca din cand in cand fiindca pe margine se va carameliza mai repede. Cand zaharul capata o culoare aurie deschisa, adaugati untul, amestecati rapid si luati de pe foc. Adaugati si scortisoara si amestecati pana untul e topit complet.
4. Abia inainte de a scoate aluatul de la frigider curatati merele (sau gutuile) si taiati-le felii groase pe care le curatati de cotor. Nu le curatati mai repede fiindca se vor oxida (mai ales gutuile). Asezati feliile peste zaharul caramelizat, cu zona unde a fost cotorul in sus. Asezati-le frumos pentru ca aceasta va fi "fata" tartei.
5. Raciti-va mainile sub jet de apa rece. Scoateti aluatul din frigider si intindeti-l rapid intre doua folii de plastic, la inceput cu mainile, iar catre final cu un sucitor. Aveti grija ca foaia sa depaseasca diametrul tavii. Cand foaia e subtirica, cu ajutorul foliei de dedesubt rasturnati-o peste tava cu mere/gutui. Daca e mai mare foaia decat vasul, decupati-o cu o rola de patiserie sau un cutit. Apasati usor aluatul pe margini astfel incat sa intre printre feliile de gutui.
   * aluatul se potriveste pentru o tava de 26 cm; daca folositi tava mai mica, de 20 cm ca si mine foaia va iesi mai mare decat tava si va trebui decupata.
6. Dati la cuptorul preincalzit la 190C pentru 45 minute.
7. Scoateti de la cuptor, treceti cu un cutit pe marginea tartei sa se desprinda crusta de vas si folosindu-va de un platou/farfurie mai mare rasturnati tarta, astfel incat merele sa fie sus. Lasati sa se racoreasca apoi puteti servi. E buna calda sau rece, cu o cupa de inghetata sau un mot de frisca.

 http://www.e-retete.ro

Dieta cu prajituri

Foamea si pofta de dulciuri sunt principalele motive pentru care oamenii nu pot tine dietele. Dar ce ai zice daca dulciurile devin parte a planului pentru dieta ta?

Aceasta dieta foloseste prajituri pentru a-i atrage pe cei care tin dieta in usoara scadere in greutate. La urma urmei, ce ar putea fi mai atragator decat a pierde in greutate, in timp ce ne complacem cu unul din tratamentele noastre preferate - prajiturile.

Dar acestea nu sunt prajituri ca cele facute de bunica, ele sunt concepute pentru a inlocui mesele - facute cu fibre, proteine si alte ingrediente menite pentru a te mentine plin. Ele nu sunt la fel de dulci ca cele facute de bunica, dar sunt cu siguranta gustoase. Acestea nu contin medicamente sau ingrediente secrete altele decat aminoacizi (construirea de blocuri de proteine) si fibre, care actioneaza pentru a suprima foamea. 

Exista cateva planuri de diete, cea mai populara dieta este Dieta Prajiturii Hollywood, Dieta inteligenta si Dieta cu prajituri a Dr. Siegal - medic specialist in obezitate care a dezvoltat o formula de prajitura in 1975 pentru a ajuta pacientii sa piarda in greutate, fiind considerat initiatorul conceptului acestei diete.

Cateva diete cu prajituri sunt concepute pentru a fi urmate de persoane pe cont propriu cu unele sfaturi, in timp ce altele sunt facute pentru a fi tinute numai sub supraveghere medicala.

Cum functioneaza dieta
In planul Dietei cu prajituri nu exista decizii cu privire la ce sa mananci, cu exceptia aromei prajiturii. Este o strategie de dieta relativ lipsita de ratiune dar care a ajutat o jumatate de milion de pacienti sa piarda in greutate.

Prajiturile contin aminoacizi selectionati ganditi pentru a suprima foamea, fibre, si alte ingrediente care se digera lent pentru a te ajuta sa te simti plin. Prin consumul a 4-6 prajituri pe zi vei putea obtine in jur de 500 de calorii.
Cinele sunt simple: Proteine slabe si legume sau o cina usoara cu salata. Cinele au de la 300 la 1.000 de calorii fiecare, acest lucru insemnand ca dieta are un total intre 800 - 1.500 de calorii pe zi.

Oricine urmeaza un plan de 800 de calorii pe zi este sigur ca va pierde in greutate, dar supravegherea medicala este recomandata pentru categoriile de persoane cu diete foarte scazute de calorii (mai putin de 1200 pe zi), deoarece acestea sunt susceptibile de a fi deficitare in substante nutritive. Celor care tin planul dietei cu prajituri cu continut scazut in substante nutritive li se recomanda o multivitaminizare zilnica pentru a atinge aportul necesar.

Siegel afirma ca pacientii care nu au probleme cu limita de 800 de calorii, pot slabi pana la 7 kilograme pe luna.
Printre factorii motivanti la o dieta se numara gestionarea foamei, scaderea apetitului, scaderea in greutate. Conform dietei, toata lumea va pierde in greutate la pragul de 800 de calorii.

Kaiser Permanente, medic: "Evan Bass a urmat Dieta Smart for Life cu prajituri pentru mai bine de un an si a pierdut in greutate 20 de kilograme."
"Pentru a mentine greutatea scazuta, am mancat in continuare prajituri pe parcursul saptamanii si am permis cateva abateri in weekend". "Dar in momentul in care depaseam greutatea cu 2.5 kg, era un semnal pentru a ma mobiliza cu privire la ce mananc si la activitatile mele zilnice."

Alimente permise in cadrul acestei diete
Prajiturile care inlocuiesc micul-dejun, pranzul si gustarile cu continut caloric intre 90-150. Acestea vin intr-o varietate de arome, inclusiv ciocolata, banane, afine, fulgi de ovaz, si nuca de cocos. Prajiturile sunt la indemana deoarece sunt usor de luat cu tine oriunde si nu necesita racire.

In dieta cu prajituri supravegheata medical de Siegal, ai o masa la cina, alcatuita din 113-170 de grame de proteine slabe cu legume fierte sau legume crude. Aportul acestei mese insumeaza 300 de calorii. Sunt permise cafeaua fara calorii, ceaiul si apa. Nu sunt permise alcoolul, dulciurile, fructele si produsele lactate.

Cei care tin dieta fara supraveghere medicala sunt sfatuiti sa manance aproximativ 500 de calorii in fiecare zi, plus o cina formata din "alimente sensibile." Aceasta este o abordare de control a caloriilor din timpul zilei, dar cina ar putea fi un dezastru in privinta caloriilor, asta daca nu cumva faci o alegere inteligenta.

Ce spun nutritionistii despre aceasta dieta
Purtatorul de cuvant a American Dietetic Association, Dee Sandquist, spune ca Dieta cu Prajituri este o alta versiune a planului de inlocuire a mesei, cunoscut ca fiind o optiune eficienta pentru unii.

Pentru unii oameni, deciziile privind mesele sunt dificile, daca sa manance acasa sau in oras, sau cand sa bea un shake. Ea subliniaza importanta de a face alegeri intelepte alimentare atunci cand urmezi "Dieta cu prajituri" si recomanda ca cei care tin dieta sa includa proteine ​​slabe, fructe, legume, cereale integrale, grasimi sanatoase, si lactate degresate la cina, chiar daca se termina prin a fi mai mult de 300 de calorii.

http://www.wikifood.ro

Traditiile din spatele prajiturilor

• Delicioase si nelipsite la petreceri, prajiturile sunt consumate in intreaga lume si ocupa un loc fruntas in topul celor mai iubite mancaruri. Iata cateva traditii neobisnuite legate de dulciurile tale preferate. 
  Prajiturile faceau parte din ritualurile de acum cateva milioane de ani. Astfel, celticii aveau o sarbatoare in cadrul careia aprindeau focuri in varful dealurilor si rostogoleau de acolo prajituri – se considera ca o prajitura ramasa intreaga in urma caderii este semn de noroc.
  O alta traditie extrem de veche spunea ca este indicat ca in timpul nuntii sa arunci cu bucati de prajitura in mireasa.
  
  Tot legata de nunta este traditia prajiturii pe straturi. Aceasta spune ca fiecare invitat la nunta trebuie sa aduca drept cadou un strat de prajitura. Straturile sunt unse cu crema de mere, iar cuplul isi demonstreaza popularitatea prin inaltimea finala a prajiturii.
  
  Prajitura cu branza – celebra cheesecake – are o istorie mai bogata decat s-ar crede: sportivii prezenti la primele Jocuri Olimpice au fost serviti cu o astfel de prajitura.
  
  Ai auzit vreodata de prajiturile Babka? Slavii pregateau aceste prajituri inca din cele mai vechi timpuri, dar procesul de pregatire poate parea putin bizar: aluatul se aseza pe o plapuma moale inainte de a se pune in cuptor. Atunci cand babka era in cuptor, nu trebuia sa se auda niciun zgomot, nici macar o soapta. De asemenea, barbatii nu aveau voie sa intre in bucatarie pana cand prajitura nu era gata.
  
  In Anglia secolului 17, se credea ca persoanele necasatorite ar trebui sa doarma cu bucati de prajituri cu fructe sub perna pentru a avea vise dulci legate de viitorul partener de viata.

Prajitura englezeasca cu miere

Desi suna pompos, prajitura englezeasca cu miere este un dulce de o simplitate desavarsita. Este o prajitura veche, pe care probabil a mancat-o si Regina Victoria, dar pe care englezii, conservatori prin excelenta, o prepara si astazi. Prajitura englezeasca cu miere este genul de dulce care se preteaza perfect pentru a fi facut in casa.
Ca sa pregatesti prajitura englezeasca cu miere ai nevoie de 250 de grame de miere, 225 de grame de unt gras (cel cu 80% grasime este perfect), 100 de grame de zahar brun (merge si cel normal, dar cel brun este de preferat), patru oua si 300 de grame de faina. Iti mai trebuie un plic de praf de copt si un baton de vanilie sau esenta de vanilie veritabila. Aroma face parte din savoarea prajiturii.

Incinge cuptorul si pregateste o forma rotunda, cu peretii detasabili, cu diametrul de 20 de centimetri. Tava trebuie unsa cu unt si tapetata cu putina faina.

Taie untul in bucatele si pune-l intr-un vas impreuna cu mierea (pastreaza doua linguri de miere pentru uns prajitura, la final), si zaharul. Pune vasul pe foc foarte mic si topeste totul. Nu lasa compozitia sa se incinga. Trebuie doar sa se incalzeasca usor, pentru ca ingredientele sa se topeasca. Cand amestecul devine fluid da focul mai mare si din momentul in care amestecul para sa fiarba tine vasul pe foc exact un minut. Da deoprate si lasa sa se raceasca bine pentru circa 30-40 de minute.

Adauga in compozitia bine racorita ouale pe rand si amesteca bine dupa fiecare. Adauga aromele. Trebuie spus ca pentru aceasta prajitura merge foarte bine si coaja de lamaie, dar si pudra de ghimbir, in loc de vanilie, care ramane insa prima alegere.

Amesteca faina cu praful de copt si adauga totul, dupa ce ai cernut faina, in amestecul de baza. Pune compozitia in vasul pentru copt si coace prajitura pentru 50-60 de minute pana ce trece testul scobitorii. Trebuie sa creasca frumos si sa se coloreze in aramiu cand este gata. La atingere este ferma, dar se simte o textura pufoasa. Lasa prajitura englezeasca cu miere sa se raceasca bine, in tava in care s-a copt inainte de a o scoate.

Aseaza prajitura pe un platou si intinde mierea pastrata pe deasupra. Prajitura englezeasca cu miere este excelenta simpla cu o cana de lapte rece alaturi sau innobilata cu inghetata si frisca.

http://www.ziare.com

Baclavaua, delicatesa turceasca

Una dintre cele mai cunoscute prajituri ale Orientului vine din Persia si din Imperiul Otoman. Este considerata prajitura nationala in Grecia, Turcia, Bulgaria, dar se regaseste in toate bucatariile din Balcani, in Orientul Mijlociu si in tarile din Maghreb, fiind in egala masura si un desert al armenilor, al cipriotilor si afganilor.
Istoria prajiturii este putin cunoscuta, dar o certitudine este faptul ca baclavaua, in forma actuala, a fost realizata in palatul Topkapi, resedinta oficiala a sultanilor, undeva pe la 1500, pentru incantarea gusturilor rafinate ale Sultanului Mehmed II.

Desi exista mai multe retete de baclava, in functie de regiune, paternitatea acestei delicatese este unanim recunoascuta ca apartinand Turciei. Mai mult, provincia Gaziantep, din Anatolia este oficial paradisul baclavalelor turcesti, statut care ii apartine inca din 1800. Nicaieri in lume nu exista o oferta mai variata, mai aromata si mai gustoasa de baclavale, ca in Gaziantep.

Istoricii cred ca in China anilor 1300 exista un desert foarte asemanator cu baclavaua turceasca, preparat din lapte, faina de orez si seminte pisate.

Miere si apa de flori de portocal

Baclavaua exista in zeci de combinatii, care respecta stilul fiecarei regiuni. Dar peste tot, baclavaua este facuta din foi subtiri de aluat nedospit, inmuiate in unt, asezate alternativ, in straturi, impreuna cu miez de nuca, fistic, alune sau migdale pisate, coapa si apoi insiropata cu sirop de zahar aromat cu apa de flori de portocala si suc de lamaie (pentru ca siropul sa nu se caramelizeze).

Zaharul este inlocuit cu miere in Grecia. In perioada Ramadanului, in Turcia exista ceea ce se numeste ceremonia baclavalei, umplutura fiind cu migdale si fistic. In Albania este prajitura traditionala de la nunta. In Afganistan se face cu migdale, iar in Bulgaria si Romania, cu nuca.


Baclavaua nu a fost niciodata un dulce ieftin. Un turc obisnuit spune si azi, ca sa-si defineasca nivelul de trai: "Nu am pe masa baclava in fiecare zi".



Prajitura a cucerit practic toata Europa, dar poate fi gasita si dincolo de ocean, in America.

In Franta, Maria-Antoaneta a cerut modificarea esteticii prajiturii, dar fara a i se schimba gustul. Cofetarii francezi au transformat baclavaua turceasca intr-un produs elgant caracteristic patiseriei frantuzesti.

Reteta Dobos

Ingrediente pentru blat:
- 6 oua
- 6 linguri de zahar
- 6 linguri de faina
- esenta de vanilie sau zahar vanilat
- un praf de sare
- un praf de copt
Galbenusurile se freaca spuma cu zaharul pana se face o crema groasa si isi dubleaza volumul, ca o alifie. Albusurile se bat spuma tare cu in praf de sare si se amesteca, impreuna cu faina (cernuta cu praful de copt), cu galbenusurile, folosind o spatula de lemn, ca sa nu se lase. Se coc foile, una cate una (puteti face 5-6, in functie de dimensiunea tavii).
Varianta cea mai simpla, mai ales in cazul sarbatorilor, cand aveti atatea pe cap, raman foile de pandispan, pe care le gasiti in orice alimentara si sunt absolut delicioase.

Ingrediente pentru crema:
- 250 gr unt
- 2-3 linguri de lapte fierbinte
- 200 gr de ciocolata cu lapte
- 150 gr de zahar
- 5 galbenusuri
- 2 esente de rom

Batem untul spuma, impreuna cu laptele fierbinte. De obicei cand fac spuma de unt pun lapte fierbinte, pentru ca iese foarte foarte cremos. Separat, frecam galbenusurile impreuna cu zaharul, pana cand zaharul este complet topit. Punem crema de unt peste cea de galbenusuri si apoi incorporam ciocolata topita (in bain marie) si racita la temperatura camerei si esenta de rom. Iese o crema foarte moale la inceput, dar care capata prestanta pe masura ca ciocolata se intareste.
Ungem fiecare foaie cu crema de ciocolata si asezam o foaie peste, presand bine. La final, pregatim glazura  si o intindem peste dobos.

Dobos, secretul unguresc

Loading from

Blat subtire, crema densa de ciocolata, caramel, nuca, alune pisate, fructe confiate. Toate acestea combinate, in proportii bine stabilite, dupa o reteta stricta, alcatuiesc o prajitura celebra - tortul Dobos, una din creatiile care sunt un motiv de mandrie pentru Ungaria.
Tortul Dobos este preparat dupa o reteta inventata de cofetarul Carl Jozsef Dobos (1847-1924), pentru perfectionarea careia acesta a lucrat cateva luni, pana la forma finala.

In momentul in care a inventat tortul, in 1884, Jozsef Dobos era unul dintre celebrii cofetari ai Imperiului Austro-Ungar. Tortul cu multe straturi si caramel a fost prezentat cu tot fastul cuvenit la Expozitia Nationala de la Budapesta din 1885. La acel moment, prajitura nu avea un nume, iar, dupa "premiera", toata lumea i-a spus Tortul lui Dobos.

Primii care au gustat din prajitura au fost imparatul si imparateasa de atunci ai Imperiului. Succesul prajiturii a fost cu mult peste orice asteptari.

20 de ani reteta a fost secreta

O parte din celebritatea prajiturii se trage din faptul ca, vreme de vreo 20 de ani, maestrul cofetar Dobos a tinut reteta secreta. Evident au existat tentative de furt ale retetei numai ca, precaut, Dobos nu a scris-o niciodata pe hartie, acesta preparand singur, ajutat doar de catva colaboratori de incredere, minunata prajitura.

Asa se face ca, pana in 1906, cand Dobos a publicat reteta originala, existau circa 120 de variante de tort Dobos, care insa nu se ridicau nici pe departe la savoarea si gustul originalului.

Se spune ca Jozsef C. Dobos prepara tortul care ii poarta numele doar cu noua straturi, dar ca a facut si torturi care aveau chiar si 11 si 13 straturi.

Tortul Dobos a fost una din piesele de rezistenta ale exportului din Ungaria din acea perioada, pana in 1906 cand Jozsef C. Dobos s-a retras din viata sociala si a dat publicitatii reteta completa.

Se pare ca Jozsef C. Dobos a creat aceasta prajitura pentru ca si-a dorit un dulce care sa reziste proaspat mai multa vreme pe raftul cofetariei sale, iar tortul, cu multe straturi subtiri, crema de unt si cacao sau ciocolata, imbracat in glazura de culoarea chihlimbarului, din zahar ars si unt, era solutia perfecta.

Prajitura a ramas o emblema a Budapestei de azi, astfel ca la cofetaria "Ruszwurm" din Buda prepararea Dobosului este o arta. In Pesta, se prepara o varianta de Dobos foarte apropiata de cea originala.

http://www.ziare.com

Traditie - Prajitura regala a Frantei

Autor: Francisca M. Catana 

La inceput de an, francezii savureaza un desert al regilor

Sa fii incoronat rege la inceputul anului este o traditie in Franta. Mai mult decat atat, iti poti alege si regina, totul, cu conditia sa gasesti in prajitura regilor mica figurina norocoasa. Epifania sau "Sarbatoarea regilor" comemoreaza vizita celor trei magi la ieslea pruncului Iisus Hristos. Acestia, ghidati de o stea stralucitoare, au venit sa-i aduca noului-nascut cadouri: aur, smirna si tamaie. FAMILIAL. Traditia franceza cere ca in "Ziua regilor" familiile sa se reuneasca si sa manance impreuna o prajitura regala. In aceasta prajitura este ascunsa o figurina, iar cel pe limba caruia va ramane aceasta, dupa ce va gusta din prajitura, va deveni rege. Dupa ce i se pune pe cap o coroana din carton aurit, norocosul isi alege regina. Sau viceversa. Traditia poate fi celebrata si cu ocazia unor petreceri organizate de tineri. Prajitura este, in functie de regiune, o briosa simpla sau continand fructe confiate. De asemenea, poate fi realizata simplu, numai din foietaj sau umpluta cu un fel de crema de migdale. Prajitura este taiata in tot atatea parti cati convivi sunt de fata. Multe familii aleg sa taie doua parti in plus, o parte "a saracului" si una "a absentilor". Prima este oferita celui dintai musafir neprevazut care calca pragul casei, iar cea din urma este destinata membrilor familiei absenti de la reuniune, din diferite motive. Pentru a asigura distributia aleatorie a partilor prajiturii, se obisnuieste ca cel mai tanar membru al familiei sa se aseze sub masa si sa-i numeasca pe toti ceilalti pentru a veni, pe rand, sa-si ia partea. PRETIOASE. Epifania are loc in fiecare an la 6 ianuarie, dar taierea prajiturii poate avea loc pe tot parcursul primei luni a anului. Figurina ascunsa in prajitura poate avea diferite forme si poate fi realizata din diferite materii prime. Ele sunt fie boabe de fasole uscate, boabe poleite cu aur de 24 de carate, fie figurine din plastic ori ceramica. Figurinele sunt considerate adevarate piese de colectie. Muzeul din Blain pastreaza mai mult de 10.000 de exemplare. Colectionarii sunt numiti "fabofili". Ei se intalnesc in luna martie a fiecarui an in cadrul unui targ, unde isi schimba intre ei impresionantele piese. Fabofilia este subiectul principal al multor carti si reviste frantuzesti.

GALETE DES ROIS

Ingrediente: 1/4 cana cu pasta de migdale, 1/4 cana cu zahar, 3 linguri cu unt topit, un ou, un plic cu praf vanilat, doua linguri cu faina, sare, o foaie de placinta congelata, un bob de fasole, un ou batut, o lingura cu zahar pudra. Preparare: se amesteca pasta de migdale cu 1/2 din cantitatea de zahar intr-un blender. Se adauga untul, zaharul ramas, oul, zaharul vanilat, faina si sarea si se amesteca bine. Se incalzeste cuptorul. Se unge cu unt o foaie de copt. Se impatureste o foaie de placinta sub forma de patrat. Se foloseste o tava mare, rotunda, pentru a trasa un cerc in coca cu un cutit. Se pune cercul pe hartia de copt. Se taie a doua foaie de placinta in cerc. Se asaza bobul de fasole. Se pune deasupra cealalta foaie de placinta, presand bine marginile. Se unge cu ou foaia pe deasupra. Se inteapa aluatul cu un cutit. Se coace 15 minute. Se scoate din cuptor si se presara cu zahar. Se baga din nou la cuptor 15 minute, pana cand mijlocul devine galben-aramiu.  http://jurnalul.ro

Prajituri celebre: Macarons, desertul Catherinei de Medici

Franta a cucerit lumea cu niste prajiturele rotunde, crocante la exterior, moi la interior, lipite doua cate doua cu diferite tipuri de creme.
Preparate din albus de ou, zahar si pudra de migdale, macarons au fost create, nu in Franta, cum s-ar crede, ci undeva intr-o manastire de calugarite din Venetia, in secolul VIII.

Prajituri pentru o nunta regala

Nu au atras atentia nimanui, dar asta pana la Catherina de Medici, opt secole mai tarziu. Aflata in cursul pregatirilor pentru nunta sa cu ducele de Orleans, viitorul rege al Frantei, Catherina de Medici a cautat cele mai speciale si alese retete. Asa a descoperit si reteta de macarons a maicutelor. Combinatia de albus de ou, zahar si pudra de migdale imbogatita cu cele mai fine arome a fost considerata una din revatiile momentului.

Catherina de Medici este cea care a scris si prima reteta "oficiala" pentru macarons si tot ea si-a savat mezinul de la moarte in urma unei boli de stomac. Catherina l-a hranit pe acesta doar cu macarons, vreme de cateva saptamani pana cand copilul s-a pus pe picioare.

Prajituri celebre - Tortul Reginei

Reteta de macarons s-a diversificat, astfel ca fiecare regiune a Frantei a contribuit cu ceva la imbogatirea preparatului original. In paralel, un cofetar din Tara Bascilor (regiune aflata in sud-vestul Frantei, la granita cu Spania), care a ramas in istorie cu numele de M. Adam, a servit la nunta Regelui Soare (Louis al XIV-lea), in 1660, macarons.

O contributie esentiala la ceea ce sunt, azi, macarons a avut Louis Ernest Laduree. Cofetar, patiser si brutar, acesta a fost, cu certitudine, primul care a lipit doua macarons cu o crema la mijloc, si a creat astfel forma finala a prajiturii. Se intampla in 1868, la Paris.

Tot el a pus bazele unui celebru lant de cofetarii, care exista si azi, in Franta, in Europa, dar si pe alte continente. Laduree a creat si variantele sarate, lipite cu pateu de gasca si pasta de trufe.

Prajituri celebre - tortul Sacher, emblema Vienei

Azi, macarons sunt prezentate in zeci de combinatii arome si culori, cu lamaie, fistic, cacao sau ciocolata, si alte zeci de arome si culori.

Macarons sunt foarte populare in Japonia, unde pudra de migdale a fost inlocuita cu pudra de alune. In Belgia, macarons sunt preparate intr-o formula mai lejera, cu mai putin zahar si mai multe migdale.

sursa: http://www.ziare.com

Prajitura Lamington

Prajitura Lamington denumita, ca si parcul national, dupa Charles Wallace Alexander Napier Cochrane-Baillie, al doilea Baron de Lamington, a fost preparata de bucatarul guvernatorului. 

Povestea spune ca, in timp ce vizita Casa Harlaxton in Toowoomba, guvernatorul a avut oaspeti neasteptati pe la ora ceaiului. Neavand decat un blat de tort vechi in dulap, i-a cerut bucatarului sa improvizeze.

Bucatarul a imbracat blatul in ciocolata, l-a taiat in patrate de 5 cm si a adaugat nuca de cocos pentru ca era prea lipicios.
 
Rezultatul a fost Lamington, pe care l-a denumit dupa vice-sef regal.

Reteta Lamington


Pentru tort aveti nevoie de:


2 cani (280 grame) faina alba
2 lingurite bicarbonat
1/4 lingurita sare
1/2 cana (115 grame) unt la temperatura camerei
3/4 cana (150 grame) zahar
2 oua mari
1 lingurita esenta de vanilie
1/2 cana (120 ml) lapte

Pentru glazura de ciocolata:


4 cani (450 grame) zahar tos
1/3 cana (30 grame) cacao
3 linguri (40 grame) unt
1/2 cana (120 ml) lapte

Apoi nuca de cocos:


2 cani nuca de cocos

Se incalzeste cuptorul la 180 grade C. Se pregateste o tava de teflon(non stick) sau o tava normale (de aprox 20 cmX 20cm) data cu unt sau ulei (sa nu se prinda prajitura).

Amestecati intr-un vas faina, bicarbonatul si sarea.

Cu mixerul amestecati untul si zaharul cam 3 minute in alt vas. Adaugati ouale, apoi esenta de vanilie si

apoi faina si laptele si amestecati pana se incorporeaza toate.

Turnati in tava si dati la cuptor 25- 30 de minute sau pana inserati un cutit in prajitura si varful iasa curat.

Raciti apoi prajitura. Cand s-a racit taiati-o in cuburi de aprox 5 cm X 5 cm. Dati la frigider cam 2 ore.

Intre timp faceti glazura de ciocolata, amestecand toate ingredientele la foc foarte mic. Folositi glazura cat e calda pentru o mai buna intindere.

Pe o folie de aluminiu asezati bucatile de prajitura, turnati cate putina glazura apoi intoarceti bucatile pentru a le putea acoperi cu glazura pe toate partile.

Intr-o fardurie puneti nuca de cocos. Dati bucatile glazurate prin nuca de cocos si apoi asezati pe o farfurie.

Vor iesi aproximativ 16 bucati de prajitura.

Puteti servi asha cum sunt sau puteti forma un sandwich din doua bucati de prajitura intre care turnati crema de lamaie.

Read more at http://www.petitchef.ro/retete/lamingtons-prajitura-cu-glazura-de-ciocolata-si-nuca-de-cocos-fid-731152#Gkx2D3GdZt2urvyQ.99

Reteta orientala: Prajitura harissa

Prajitura harissa / Foto: Alison's Trials

Are denumirea identica cu pasta de ardei iuti tunisiana, insa efectul asupra papilelor gustative este clar diferit. Harissa este o prajitura specifica orientului mijlociu, pe baza de gris,insiropata si deloc laborioasa. Rezultatul nu este de neglijat, mai ales pentru cei ce sunt in cautarea unui desert rapid.

Reteta presupune o cantitate apreciabila de zahar, ca mai toate prajiturile specifice acestor teritorii, precum namoura, baclava si altele. Il puteti inlocui cu zahar brun sau miere, pastrand proportiile necesare.
Ingrediente:
3 cani de gris
3/4 pachet de unt, topit
3/4 cana zahar
1,5 lingurite praf de copt
1 cana de iaurt
1 lingurita de tahini (pasta de susan) pentru uns tava (daca nu aveti folositi unt)
Pentru sirop:
2 cani de zahar
2 cani de apa
1 lamaie (sucul)
2-3 lingurite apa de flori de portocal
Pentru decor:
2-3 linguri de fulgi de cocos
2-3 caise deshidratate, taiate cuburi
Preparare:
Intr-un bol amestecam untul cu grisul si zaharul pana obtinem o masa omogena. In alt bol amestecam praful de copt cu iaurtul si asteptam cateva minute ca acestea sa-si dubleze volumul (are loc reactia de "stingere" a prafului de copt). Apoi adaugam iaurtul peste continutul primului bol si amestecam bine. Aluatul obtinut il plasam intr-un vas de copt cu un diametru corespunzator, astfel incit sa nu aiba o grosime mai mare de 2,5 cm. Tot acum putem, cu o scobitoare sau un cutit ascutit, sa impartim prajitura in romburi sau patrate, iar in mijloc putem sa punem cate o aluna sau o migdala, daca vrem sa-i pastram aspectul autentic. Eu am preferat altceva.

Prajitura harissa / Foto: Alison's Trials

Plasam vasul in cuptorul preincalzit, cca. 30 minute-40 minute, la foc mic - mediu, depinde de ce aragaz folositi, pana capata o culoare auriu-maronie. Intre timp preparam siropul amestecand ingredientele intr-o cratita si aducandu-le la punctul de fierbere, dupa care, la foc mic, fierbem siropul cca. 20 minute. Siropul se raceste si se toarna pe prajitura fierbinte, apoi o decoram cu fulgi de cocos si caise taiate si servim.

Prajitura harissa / Foto: Alison's Trials

Sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/

Savarina

Daca, la inceput, Baba au rhum era un simplu aluat dospit, garnisit cu fructe uscate, in zilele noastre, prajitura se serveste insiropata cu rom, alaturi de frisca sau inghetata de vanilie.
Povestea incepe in Polonia, unde prajitura se afla printre retetele pentru copii ale batranelor. In secolul al XVI-lea, avea forma cilindrica, preparata dintr-un aluat dospit si garnisita cu fructe uscate.

Intamplarea a facut ca Stanislas Leszczynski, fost rege al Poloniei si socru al lui Ludovic al XV-lea, mare amator de dulciuri, sa o considere mult prea uscata pentru gustul lui regesc si pentru sensibilele lui gingii lipsite de dinti.

Bucatarul personal, Nicholas Stohrer, a venit cu ideea de a aromatiza prajitura cu sofran si de a o stropi cu vin de Malaga (in acele vremuri, romul nu era altceva decat o bautura oribila, destinata marinarilor si piratilor) pentru a-i conferi o textura mai catifelara.

Regele a botezat-o simplu: „Baba"! Denumirea ei nu are nimic de-a face cu personajul Ali Baba! Cuvantul „baba", intalnit atat in poloneza (babka), cat si in rusa, se refera la o persoana in varsta, o „baba".

Cinci ani mai tarziu, inventivul bucatar ajunge la Paris, unde isi deschide o patiserie la numarul 51, pe Strada Montorgueil. Daca ai drum pe acolo, nu uita sa vizitezi si aceasta patiserie; acum, dupa 280 de ani, este declarata monument istoric.

Modernizarea prajiturii

In ziua de azi, „Baba au rhum" nu mai este la moda, fiind considerat un desert burghez un pic depasit. Dar cofetarii plini de imaginatie l-au gandit astfel incat sa atraga gurmanzii contemporani.

La celebra cofetarie Fauchon din Paris, prajiturica este aranjata intr-un pahar, servita cu piure de ananas si frisca deasupra, iar in mijloc are infipta o seringa umpluta cu rom din care iti poti doza singur cantitatea de alcool cu care doresti sa iti insiropezi desertul.
Sursa: Good Food!
 

Reteta savarine

Ingrediente:

PT. ALUAT
faina 250 g
drojdie 15 g
lapte 200 ml
oua 1 buc
zahar 20 g (o lingura)
ulei 30ml
sare 5 g
coaja lamaie
PT. SIROP:
zahar 280 g
esenta rom
apa 400 ml
DECOR:
frisca 200ml
vanilie
jeleu sau gem de care va place

Preparare:

1)se prepara un aluat dospit de consistenta curgatoare
2) se lasa sa dospeasca
3)se ung formele de savarina
4)se pune aluatul in forme si se lasa sa creasca
5)se coc la foc potrivit
6)se lasa sa se raceasca 12 ore
7)se insiropeaza in sirop cald
8)pentru aspect se aseaza cu baza ca fata
9)se dasupra cu jeleu
10)se taie un capacel subtire
11)se ridica capacelul si se orneaza cu frisca

Timp Preparare: 3 h 
http://www.reteteculinare.ro