O istorie a plăcintelor

Autor: Alexandru Zahari

Preparată cu fructe de pădure, cu mere şi scorţişoară, cu brânză şi stafide sau cu carne, plăcinta are în spate o istorie de mii de ani. Primele menţiuni ale existenţei acestui fel de mâncare au apărut în jurul anului 9.500 î.Hr., în perioada neolitică sau în noua eră a pietrei, când egiptenii au gătit prima crustă de plăcintă. Ei începuseră să folosească unelte din piatră, domesticiseră animale şi practicau meserii precum ţesutul şi olăritul. Plăcintele egiptene erau cunoscute sub denumirea „galettes“ şi erau umplute cu orz, ovăz, secară şi unse cu miere.

Despre aceste forme incipiente de desert există informaţii pe pereţii mormântului din Valea Regilor al Faraonului Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1304-1237 î.Hr. Istoricii sunt însă de părere că originea plăcintei este atribuită grecilor, care preparau o pastă din făină cu apă, la care se adăuga grăsime, pastă pe care o înfăşurau apoi în jurul unei bucăţi de carne. Aceasta servea pentru a găti carnea sau pentru a nu lăsa să iasă sucurile, oferind un suport uşor în călătoriile lungi pe mare.
În anul 160 î.Hr., omul politic roman Marcus Porcius Cato a scris în De Agri Cultura despre cea mai populară plăcintă, denumită „Placenta“. „Libum“, cum îi mai spuneau romanii, era asemănătoare cu prăjitura cu brânză şi era oferită ca jertfă zeilor. O dată cu dezvoltarea Imperiului Roman, reţeta preparării plăcintei a ajuns în întreaga Europă. Oxford English Dictionary notează: „În mod evident, plăcinta a fost un cuvânt binecunoscut în 1362, în Anglia“. Plăcintele timpurii au fost cu carne şi erau servite ca fel principal de mâncare.
Plăcintele cu fructe sau tartele („produse de patiserie“) au fost, probabil, preparate în anul1500. Istoria o aminteşte pe Regina Elisabeta I a Angliei (în imagine) care a gătit prima plăcintă cu cireşe. În vremea Tudorilor, plăcintele englezeşti erau făcute cu pere, gutui şi mere. Plăcintele au ajuns în America o dată cu primii colonişti de limbă engleză. În scurt timp, plăcintele au devenit o parte importantă din viaţa americanilor.
Plăcintele cu carne, cu umpluturi din rinichi sau cu carne tocată de vită, pui şi ciuperci sunt populare în Regatul Unit, Australia şi Noua Zeelandă. Sunt servite adeseori cu cartofi prăjiţi. În America de Nord, plăcintele cu fructe sunt savurate cu îngheţată. Felul tradiţional al americanilor este plăcinta cu mere, devenită faimoasă din 1890. Reţetele variază de la o ţară la alta, de la un bucătar la altul, însă ingredientele de bază rămân aceleaşi: făină, apă şi grăsime, iar umplutura, fie cu şuncă şi ou, cu brânză, cu sardine, cu fructe de pădure, cu lămâie, cu dovleac sau cu rubarbă, fac din plăcintă să fie un fel de mâncare deosebit.

 http://www.historia.ro

Prăjitura Sachertorte,creată pentru cancelarul Metternich

Autor: Simona Deleanu

Sachertorte

Sachertorte (Tortul lui Sacher) este o prăjitură de ciocolată inventată de Franz Sacher, în 1832. Prăjitura era cadou pentru Klemens von Metternich. Astăzi, tortul se găseşte doar în Viena şi în Salzburg, iar în afara Austriei poate fi cumpărată dintr-un magazin din Bolzano, Italia. Sachertorte este cel mai cunoscut desert austriac.

În 1832, Prinţul Metternich i-a dat bucătarului său misiunea de a crea un desert care să impresioneze invitaţii importanţi. Franz Sacher nu era bucătarul-şef, ci ucenicul acestuia, iar el primeşte sarcina de a concepe prăjitura din simplul motiv că mentorul său era bolnav. Tortul nu devine celebru decât odată cu Sacher, care îşi desăvârşeşte ucenicia la Budapesta. După ce se întoarce la Viena, Sacher deschide un magazin de delicatese culinare şi vin.

Reţeta prăjiturii, dar şi ingredientul secret al acesteia sunt transmise din tată în fiu, primul care se îngrijeşte de afacere după moartea lui Sacher fiind fiul cel mare, Eduard. Tortul a fost pentru prima dată servit la Hotelul Sacher. Astfel, începând cu 1876, el devine mândria vienezilor şi unul dintre cele mai cunoscute deserturi.

Hotelul Sacher a fost administrat de Anna Sacher, soţia lui Eduard. În 1930, Anna moare, iar în 1934, hotelul dă faliment, astfel că fiul lor, Eduard Sacher, vinde drepturile de comercializare celor de la Demel. Noii proprietari ai hotelului încep şi ei să vândă originala prăjitură Sacher, astfel că după cel de-al Doilea Război Mondial, Demel şi Sacher vor lupta în tribunal pentru vânzarea prăjiturii originale. Războiul din tribunal are în vedere principalele ingredientele folosite: untul sau margarina, straturile de marmeladă, dar şi numele tortului. Părţile vor ajunge la o înţelegere în 1963, când stabilesc ca Hotelul Sacher să vândă tortul original, care este obligatoriu să aibă această specificaţie. Diferenţa dintre prăjitura vândută de Sacher şi cea comercializată de Demel este că ultima are un singur strat de gem.

Prăjitura este compusă dintr-un amestec inedit de ciocolată, aluat şi gem, trei straturi de aluat, având între ele un strat foarte subţire de gem de caise, totul fiind acoperit generos cu două straturi de ciocolată fină, dar densă, şi servit cu puţină frişcă proaspătă, fără zahăr. Tortul are o glazură de ciocolată neagră. Acest amestec face din Sachertorte o specialitate culinară emblematică pentru Austria.

Prăjitura originală a fost copiată, astfel că pot fi întâlnite numeroase varaţii ale acesteia. Originalul însă a intrat în „Cartea recordurilor” în 1998, când a fost creat un Sachertorte cu un diametru de 2,5 metri. 

http://www.historia.ro

Cremşnitul papal

Autor: Alexandru Zaharia

Un desert aparte, răcoros, care să nu fie din cale-afară de dulce şi care nu conţine vreo combinaţie de fructe, poate doar un strop de alcool (pentru sporirea rafinamentului) şi mult, foarte mult soi nobil.În definitiv, această prăjitură – cunoscută acum în Polonia sub denumirea de kremówka papieska – a împrumutat două nume cu greutate ale istoriei universale.

Aşa cum aflăm de obicei din istorie, diferite lucruri şi aspecte comune ale vieţii noastre capătă o dezirabilă aură de nobilitate atunci când personaje ieşite din comun iau contact cu ele. Pe vremea când Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, ieşea de pe băncile liceului din Wadowice cu diploma de egzamin maturalny (examenul de maturitate), în Polonia, prăjitura purta deja o denumire care să-i asigure succesul: napoleoska (după Napoleon Bonaparte) sau kremowska (după umplutura acesteia). Povestea zice că Wojtala, mare amator de astfel de „cremoase”, a participat la un pariu care avea drept provocare înfulecarea a cât mai multe astfel de prăjituri. Viitorul Papă a pierdut pariul, dar doar după ce a mâncat 13 bucăţi...

Poftitul desert era, de fapt, o adaptare locală a prăjiturii mille-feuille. Preparat din două rânduri de multiple straturi de foietaj fin, avea la mijloc cremă făcută din lapte, smântână şi gălbenuşuri de ou (pe care francezii o mai numesc „crème anglaise”). După ce este astfel „ansamblată”, prăjitura e tăiată în dreptunghiuri şi pudrată cu zahăr vanilat. Uneori, „cremoasa” conţinea şi un strop de alcool, însă Papa Ioan Paul al II-lea avea o slăbiciune pentru varianta tradiţională, pe care o cumpăra în adolescenţă.

După ce Papa şi-a manifestat public aprecierea pentru această prăjitură, denumirea ei s-a transformat instantaneu în kremówka papieska (uneori precedat de wadowickie, care stabilea originea acestei reţete), un semn discret de apreciere al poporului polonez pentru cel mai iubit conaţional. În cofetăriile de la noi prăjitura se numeşte cremşnit sau crempita, în Italia se cheamă mille foglie, în Marea Britanie o veţi găsi ca vanilla slice, iar în Spania ca milhojas.

http://www.historia.ro

Efectele benefice ale ghimbirului

Ghimbirul este recunoscut pentru gustul si aroma conferite mancarurilor, insa cati dintre noi cunosc si efectele benefice pe care aceasta planta le detine asupra organismului uman? Astfel, radacina de ghimbir este folosita adesea pentru ameliorarea starilor de greata, precum si pentru a stimula procesul de digestie.
Ghimbirul este o planta originara din Asia de Sud-Est, fiind totodata cultivata si in Jamaica sau alte zone tropicale ale mapamondului. Radacina plantei de ghimbir este utilizata atat in scopuri culinare cat pentru efectele sale curative. In acest scop chinezii folosesc aceasta planta de mai bine de 2 500 de ani.

Efectele benefice ale ghimbirului
Ghimbirul actioneaza in mod eficient pentru ameliorarea sau prevenirea starilor de greata, afectiunilor sistemului digestiv si circulator sau artritelor. Astfel, ghimbirul este adesea recomandat femeilor insarcinate pentru ameliorarea greturilor de dimineata, precum si persoanelor care prezinta stari de greata sau varsaturi in momentul in care calatoresc si sunt obligate sa petreaca mult timp in diverse mijloace de transport. Deasemenea, ghimbirul si-a dovedit eficienta pentru tratarea diareei, precum si pentru stimularea procesului de eliberare a bilei, alaturi de ameliorarea crampelor stomacale si imbunatatirea circulatiei sanguine. In plus, ghimbirul are capacitatea de a mentine sanatatea sistemului cardiovascular prin scaderea gradului de alipire al trombocitelor cu grasimile din organism.
Uleiul din ghimbir, folosit pentru masaj, are capacitatea de a reduce durerile provocate de artrita, datorita proprietatilor sale antiinflamatorii. Astfel, ghimbirul este adesea inclus in alcatuirea medicamentelor decongestive, avand in acelasi timp capacitatea de a minimiza simptomele afectiunilor respiratorii, racelilor si alergiilor.
 
Modul de folosire al ghimbirului
Ghimbirul dat prin razatoare amestecat cu zeama de la o lime se poate dovedi benefica pentru functionarea tractului digestiv, reducand in acelasi timp flatulenta. O alta forma de intrebuintare a ghimbirului este uleiul aplicat pentru dureri cronice. Deasemenea medicii specialisti recomanda extractul de ghimbir pentru reducerea inflamatiilor.
In mometul in care alegeti un supliment pe baza de ghimbir este extrem de important ca acesta sa va orientati spre acele produse ce contin compusi puri de ghimbir, precum gingerol si shagaol, acestia fiind compusi activi. Totodata, ghimbirul poate fi administrat si sub forma de pastile de 100 pana la 200 mg de 3 cel mult 3 ori pe zi. Praful de ghimbirul se va administra in cantitate de ½ sau ¾ de lingurita de cel mult 3 ori pe zi. Radacina proaspata de ghimbir poate fi consumata de pana la 4 ori pe zi, in vreme ce in forma de cristale se recomanda administrarea de maxim 2 ori pe zi.
Ceea ce mai trebuie sa stiti este faptul ca in prezent nu au fost descoperite efectele negative ale suplimentelor pe baza de ghimbir. Deasemenea aceasta planta nu interactioneaza cu nici un alt medicament sau supliment alimentar.
Ghimbirul poate fi administrat inainte de efectuarea unei interventii chirurgicale pentru a evita aparitia greturilor postoperatorii, insa administrarea acesteia trebuie sistata cu cel putin 3-4 ore inainte de operatie, intrucat datorita efectului asupra trombocitelor creste riscul de aparitie a hemoragiilor. In cazul persoanelor care urmeaza radioterapii sau chimioterapie, ghimbirul poate fi administrat in siguranta pentru a preveni aparitia iritatiilor stomacale.
Exista si cateva precautii in ceea ce priveste efectele ghimbirului asupra organismului. In acest sens este recomandat ca femeile insarcinate sa sisteze tratamentul cu ghimbir incepand cu sfarsitul cele de-a 2-a luni de sarcina, iar dozajul nu trebuie sa depaseasca 250mg de 4 ori pe zi. In plus, persoanele diagnosticate cu afectiuni ale colecistului (vezica biliara) trebuie sa se adreseze medicului specialist inainte de a lua suplimente pe baza de ghimbir.

Biscuiti cu ghimbir si susan

Ingrediente

• ghimbir: o lingurita rasa
• susan: 300 grame;
• faina: 150 gr;
• zahar brun: 300 gr;
• zeama de la 2 lamai
• unt topit: 100gr

Mod de preparare reteta Biscuiti cu ghimbir si susan

Se face un amestec din toate ingredientele. Aluatul moale si lipicios se pune cu o lingurita pe o foaie de copt intr-o tava. Se introduc la cuptorul preincalzit la 220 de grade, 6 minute pe ceas! altfel se ard. Se scot si se desprind cu grija de hartie pe o farfurie sau pe un 'facalet' de lemn ca sa prinda forma unor chispuri ondulate cand se racesc. 

Reteta Africana: Dovleac cu rozmarin

Dovleacul preparat dupa aceasta reteta africana este foarte delicios, placut aromat si are un parfum sublim. 

Ingrediente

• un dovleac butternut
• o legatura de rozmarin proaspat
• ulei de masline
• sare
• piper
  
  

Mod de preparare reteta Dovleac cu rozmarin

Spalam dovleacul, il taiem in 2 si-i scoatem samburii cu o lingura, apoi il taiem in felii. Infingem o frigaruie de lemn in pulpa dovleacului in mai multe locuri pentru a facilita inserarea rozmarinului. Infigem ramurele de rozmarin in orificiile create. Punem feliile de dovleac intr-o tava de friptura, ungem miezul dovleacului cu ulei de masline, presaram sare si piper si dam la copt. Le coacem la foc mediu, pana cand se inmoaie miezul de dovleac(eu le-am copt 45’). Le servim caldute.
Se serveste ca garnitura sau fel principal vegetarian. Dar este atat de bun incat noi l-am savurat asa simplu, nici poze de final pentru prezentare, nu am mai apucat sa fac.

http://www.bucataras.ro